În urmă cu 75 de ani, în noaptea de Sfântul Nicolae, în România începea cumplitul experiment cunoscut ulterior cu numele de „Fenomenul Pitești”, în cadrul căruia studenții deținuți politici din închisoare Pitești au fost supuși unui amplu proces de reeducare, prin care se urmărea lichidarea morală a omului, renunțarea la vechea identitate și înlocuirea cu una nouă, de tip bolșevic.
Miza principală a diabolicului experiment era lepădarea de credința în Dumnezeu, considerată ca fiind principala piedică în construirea Omului Nou ateu, gândit după model bolșevic.
Dumitru Bacu: A fost o prigoană a creștinismului
La închisoarea Pitești teroarea a depășit limitele, acolo a fost o prigoană a creștinismului, unde ceea ce se cerea pe vremuri împăraților păgâni se cerea și acum, anume lepădarea de credință, negarea lui Dumnezeu, dar mai ales a lui Iisus, notează Dumitru Bacu în cartea „Pitești. Centru de reeducare studențească”.
Negarea, spune Dumitru Bacu, nu era o simplă formalitate, care ar fi constat dintr-un angajament de a nu crede, de a nu se ruga sau a combate eventual pe alții în credința lor „falsă”.
Primul lucru care era cerut era terfelirea numelui Mântuitorului, prin folosirea celor mai insultătoare calificative.
Pe urmă, explică Dumitru Bacu, pentru a stinge ultima urmă de respect pentru cele sfinte, se organizau parodii rituale pe seama tuturor practicilor creștine. Studenții teologi au fost siliți să modifice textele rugăciunilor, schimbând termenii religioși cu injurii triviale, Săptămâna Patimilor sau Învierea fiind ocazii speciale.
„Voi relata o singură scenă, petrecută într-o celulă de la secția condamnaților la muncă silnică, de Paștele anului 1950. Din câteva cearșafuri sau cămăși albe s-a improvizat „cămașa lui Hristos” cum spuneau studenții. Din săpunul cu care se scriau declarațiile s-a confecționat un organ genital masculin, pe care un student teolog, ales ca cel care trebuia să interpreteze pe Iisus, fu obligat să-l poarte atârnat de gât cu o sfoară. Plimbat prin camera, sub lovituri reale de cozi de mătură, simbolizând drumul spre Golgota, fu oprit în cele din urmă lângă fereastră. Acolo, toți studenții fură obligați la rândul lor să treacă prin fața lui și să se închine sărutând bucata de săpun”, scrie Dumitru Bacu.
Potrivit acestuia, o singură persoană nu a acceptat să se coboare la acest sacrilegiu. De altfel nu era nici măcar student, ci elev. A fost schingiuit ore întregi în fața tuturor celorlalți pentru a fi obligat să se aplece. Nu a cedat.
„Concluziile să le tragă fiecare după inima lui. Eu aș menționa doar atât. Unii au murit, alții au rezistat, cei mai mulți și-au revenit. Omul are în el anumite forte interioare pe care nu i le poate distruge nimeni și nici el însuși nu și le poate distruge, fiindcă el, omul, nu-și aparține lui și aceste forțe din el mărturisesc pe Cel Care l-a creat”. D. Bacu, București 1958, Paris 1962.
Bibliografie: Dumitru Bacu, „Pitești. Centru de reeducare studențească”, ediția a IV, îngrijită de Răzvan Codrescu, cu o prefață de Pr. Gheorghe Calciu. Editura Christiana, București, 2011, pag. 102-103, 256.
***
AMIN (Reeducare)– de Sergiu Mandinescu (1926-1964)
„De-aş avea o pană de înger
Şi cerneală de bezne,
Poate că abia atunci mi-ar fi lesne
Să mă adun din toate risipirile,
Să-mi scriu amintirile
Şi să spun tuturor de ce sânger.
Era o noapte jefuită de stele…
La fereastra nădejdii – zăbrele,
La uşa salvării – lăcate,
Iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.
Când, deodată, din mijlocul nostru
Izbucni, ca o flacără neagră, ura.
Focul ei a topit într-o clipă
Gând, suflet, aripă –
Toate din tot – şi n-a mai rămas decât zgura.
Baroase cumplite zdrobiră tăcerea
În cioburi de răcnete mari cât durerea.
Ţăndări din sufletele noastre au ajuns până la cer.
Martirii ardeau pe ruguri de ger…
Atât de cumplite au fost suferinţele,
Atât de năprasnică urgia,
Încât în noaptea aceea unii şi-au pierdut minţile,
Alţii şi-au pierdut veşnicia.
Într-un târziu toate sufletele zăceau sfărâmate.
Ah, amintirea asta ca pe o roată mă frânge!
Pe jos erau risipiţi creiţarii de sânge,
Plata atâtor păcate.
Dintre cei care au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc.
Iată, de pildă, eu – umblu, vorbesc,
Asemenea lui, aşijderea ţie,
Dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.
Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor,
Îmbrăţişându-mi lespedea de patimi şi chin.
Aştept îngerul zorilor,
Aştept Învierea,
În numele Tatălui şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin!”
