Una din caracteristicile des întâlnite ale vremurile noastre este preocuparea excesivă pentru diversitate. Dar adevărata obsesie a diversității, aproape o manie, se găsește doar în instituțiile noastre de învățământ superior. În loc de un răspuns automat pro sau contra diversității, cred că ar trebui să ne întrebăm ce este diversitatea și dacă este un lucru bun. Cum ne dăm seama dacă o facultate, un departament sau altă unitate din cadrul facultății sunt diverse sau nu? Care sunt excepțiile permise de la diversitate?
Din moment ce decanii și rectorii universităților sunt principalii promotori ai diversității, putem începe prin a explora viziunea lor despre diversitate. Întrebați-l pe decanul sau rectorul obișnuit dacă s-a strofocat să promoveze diversitatea politică în interiorul facultății. Vă garantez că dacă este onest – sau dacă se deranjează să vă răspundă – va spune nu. Potrivit unui studiu recent, profesorii înregistrați ca democrați îi depășesc numeric pe cei republicani într-o proporție de 12 la 1. În unele departamente, cum ar fi istoria, profesorii democrați îi depășesc numeric într-o proporție de 33 la 1.
Problema este că atunci când decanii și coteria lor „diversă” discută despre diversitate, se referă în principal la amestecul de rase. Cu ani în urmă, numeau asta acțiune afirmativă, preferință rasială sau cote rasiale. Nu doar că acești termeni s-au demodat, dar și votanți au legitimat acțiuni de interzicere a alegerii în funcție de rasă. În unele cazuri, judecătorii au decis că alegerea în funcție de rasă este neconstituțională. Aceasta a însemnat că programul a trebuit să fie reîmpachetat. Iar pe noul ambalaj scrie diversitate.
Unii preopinenți ai ideii au fost suficient de îndrăzneți încât să susțină că „diversitatea” aduce beneficii tuturor studenților, inclusiv studenților albi. Nimeni nu s-a obosit să stabilească științific care sunt acele beneficii. De pildă, un grup de studenți divers garantează obținerea unor rezultate mai bune la testele de absolvire, cum ar fi GRE, LSAT și MCAT? A propos, Israel, Japonia și Coreea de Sud sunt printre națiunile cele mai omogene rasial, iar în ceea ce privește performanțele lor, ele sunt incomparabile cu cele ale americanilor leșinați după diversitate.
Există un domeniu al vieții de facultate unde administratorii nu dau doi bani pe diversitate, iar acel domeniu este sportul. Nu este deloc neobișnuit să urmărești sâmbăta după amiază un meci de basket din campionatul universităților și să descoperi că toți jucătorii sunt negri. Albii, ca să nu mai vorbim de asiatici, sunt subreprezentați. La fel de subreprezentați sunt și în fotbalul american. Albii sunt suprarezentați la echipele de majorete, compuse predominant din femei albe. Dacă ar fi să discuți cu decan despre absența diversității în sport, ți-ar răspunde: „căutăm cei mai buni jucători și așa se face că aceștia sunt negri”. Sunt perfect de acord, dar întrebați-l dacă aceeași politică de a alege pe cei mai buni se aplică și la admiterea la facultate. Bineînțeles că răspunsul onest ar fi un „nu” fără echivoc.
Cea mai importantă chestiune legată de obsesia pentru diversitate din facultăți îi privește pe studenții negri. Părinții negri nu ar trebui să le permită fiilor și fiicelor lor să cadă victime agitației diversității, chiar dacă agitatorul diversității este un birocrat negru. Părinții negri nu ar trebui să le permită copiilor lor să urmeze o facultate unde nu ar fi admiși dacă ar fi albi. O regulă de bun simț ar fi să nu îi lași pe copii să meargă la un colegiu unde scorul lor SAT este de 200 sau mai multe puncte sub media acelui colegiu. Țineți minte că studenții nu sunt instruiți sau neinstruiți în niciun sens absolut. Sunt mai mult de 4.800 de facultăți în țară, adică o facultate pentru aproape oricine.
Întrebarea de bază pentru un părinte negru și pentru negrii în general este: ce este mai bine pentru un student negru, să meargă la un colegiu de elită și să ajungă codașul clasei sau să abandoneze, sau să fie admis la o facultate mai puțin prestigioasă și să evolueze la fel ca și colegii săi albi, dar să termine facultatea? Eu aș merge pe a doua varinată. M-ați putea întreba: „Dar Williams cum vor reuși facultățile de elită ale țării să-și îndeplineacă nevoia de diversitate rasială?” V-aș răspunde că aceasta este problema lor.
Diversitatea ESTE bună atât timp cât se menține în limitele normalității și ale decenței. Cât timp nu devine o psihopatologie satanică așa cum a ajuns ea pervertită de globaliști. Ferească Dumnezeu să fim toți la fel așa cum au dorit komuniștii! Problema diversității este însă prost abordată și trebuie să facem o clarificare necesară: atunci când diversitatea rasială devine motiv al DIKTATURII MINORITĂȚILOR impusă majorității ajungem în domeniul psihiatric. Sau al acuzațiilor de krime împotriva umanității. La alegere.
Eu aș merge pe varianta a doua, căci se vede deja foarte clar un TIPAR aplicat de globaliști: minoritățile rasiale, sexuale, falsul feminism, propaganda satanică, etc. sunt fiecare dintre ele câte un motiv de a ataca bărbatul alb, indo-european, creștin, tradiționalist și suveranist, din clasa de mijloc oarecum independentă financiar, adică principalul DUȘMAN al globalismului. Pentru că acest personaj descris de mine poate ATACA și EXTERMINA globalismul atunci când membrii acestui grup majoritar în lagărul globalist vor înțelege să renunțe a mai fi oi bete și confuze și vor începe să se unească și să acționeze. DECISIV.