„20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”, de Anița Nandriș-Cudla, o bucovineancă „cu trei clase primare și suflet cât o istorie națională”

„După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va ridica această carte – a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială – şi le va aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai sufletului românesc.” (Ştefan J. Fay, 7 martie 1992)

***

Anița Nandriș-Cudla s-a născut în anul 1904, în satul Mahala, Cernăuți. În 1941, alături de zeci de mii de români din Bucovina, este deportată cu întreaga familie în Siberia. Acolo, cu o credință de nezdruncinat și cu o capacitate imensă de jertfă, reușește să-și protejeze cei trei copii, supraviețuind cu toții timp de 20 de ani în cele mai îngrozitoare condiții de viață.

Revenind acasă, deși avea doar trei clase primare, Anița Nandriș-Cudla scrie povestea acestei supraviețuiri. Manuscrisul Aniței Nandris- Cudla este publicat pentru prima dată în anul 1991.

„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama….Eu m-am născut în anul 1904, în satul Mahala, județul Cernăuți. Am fost șapte frați, șase băieți și eu, o fată. Părinții au fost țărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci”, așa își începe Anița Nandriș-Cudla povestea celor 20 de ani petrecuți în Siberia.

În noapte de 12 spre 13 iunie 1941, Anița Nandriș-Cudla, în vârstă de 36 de ani, se trezește la ușă cu securitatea sovietică. Este smulsă din casă, cu trei copii mici lângă ea, separată de soț- pe care nu avea să-l mai revadă niciodată- și deportată, după un lung drum în vagon ticsit de oameni, în Siberia.

„Și așa am stat vreo douăzeci de zile în văgoane. La început s-a mai ținut lumea, dar mai pe urmă vedeai când se opria trenul, îl scotia câte pe unul leșinat și îl ținea să ia oleacă de aier. Pe altu îl scotea mort și rămânia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu știm. La altă gară vedeai că îl scotia pe unu eșit din minte. Răcnia, cânta, săria, așa ca omul stricat la cap. Șediam și eu tristă, mă uitam la copii și mă gândeam numai la Dumnezeu. Și mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte. Ni-a dus cu trenul până în orașuș Omsc. Era un aier greu în vagon, de nu avei cu ce respira. Vă puteți închipui, treizeci și cinci de suflete, atâtea zile să nu iasă afară, cum putia să fie aierul acela. Eu cu atât mă salvam, că m-am așezat lângă ferestruică și scotiam capu eu, pe urmă puniam copiii pe rând și luam câte puțin aier. Ședeam și așteptam ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunea într-un fel, altu în alt fel. Eu ședeam numai și mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-om da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, așa cum au despărțit bărbații. Asta era pentru mine o mare durere. Mai ușor m-aș fi învoit la moarte, decât să-mi ia copiii de lângă mine. Dar a trecut paharul acesta”.

Primele ierni în Siberia au fost cele mai grele, dar Anița Nandriș-Cudla nu se lasă învinsă. Face tot posibilul să asigure hrană copiilor, învață să conducă sanie cu câini, face închisoare și intră de două ori în comă.

„Mă sculam dimineața, împărțiam câte o fărmătură de pâne la copii, îmi luam și mie o fărmătură în mână și toporu subsoară și mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghițeam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghițituri de pâne, așa de tare ceria stomacu mâmcare, că așa cum mergiam pe drum mă gâmdeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit , nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci ața ceva și lucram așa toată ziua. Veniam siara acasă, hai să facem focul , să facem ceva de mâncare. Dar ce mâncare putiai să faci? Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea și mai fărmam o bucățică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure și bine sărată și-o turnam în strachină. Ne mai împărțiam câte o gură de pâne la toți și țineam pânia în gură, nu o înghițeam și tot sorbiam cu lingurile apa de aceia sărată. Dar asta o făceam în întuneric, căci lumină nu era deloc. Cât ardia focul, vediai în zaria focului, dar cum se gătia focul, nu era ce aprinde deloc, nici lumânare, nici salitră”.

După 20 de ani în Siberia, Anița Nandriș-Cudla și cei trei copii, de acum oameni maturi, sunt reabilitați și au dreptul să se întoarcă în satul natal.

Au revenit în casa lor în ziua de 13 iunie 1961, exact la 20 de ani din ziua în care fuseseră deportați.

„Pe data de 13 iunie 1961 am intrat în casa noastră, curat la 20 de ani de când ni-a luat din casă, în aceiași lună și în aceiași zi am întrat iarăși în casă. Dară ce să vezi, ni-am mângâiat că am întrat iarăși în casa pe care am făcut-o, dar în grădină nai erau vro câțiva pomi, iar casa ni-a lăsat-o goală, numai păreții și aceia răsăpiți. Nici masă, nici scaun, nici laiță. Am pus bulendrile ce le aviam jos la pământ, am așternut și ne-am culcat pe jos, pe pământ șediam și mâncam.”

Anița Nandriș-Cudla a murit  în ziua de 30 august 1986, la 82 de ani. Este înmormântată în cimitirul din satul Mahala.

***

„Va veni vremea când școala își va propune să formeze mari caractere, adică să refacă structura de rezistență a neamului nostru, când cinstea, curajul și demnitatea își vor recăpăta prețuirea ce li se cuvine. Atunci, cartea Aniței va fi o lectură de referință, nelipsită din rafturile bibiotecilor școlare. Așezată, cum prevestește Ștefan J. Fay, la umărul marilor noștri mărturisitori ai sufletului românesc”- Gheorghe Nandriș, Sibiu, 10 ianuarie 2006.

Sursa: „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”, de Anița Nandriș-Cudla, Editura Humanitas, 1991, 2013.