Chiar sunt oameni ce se duc în Iad?
Întrebarea aceasta are, de fapt, multe înfățișări.
De la „Dumnezeu este bun, trebuie să mă ierte!”, până la „Iubirea lui Dumnezeu nu poate răbda să vadă oamenii (și demonii) chinuindu-se în Iad o eternitate!”.
Intrând aici și
„Dacă Dumnezeu este bun, de ce a făcut un loc atât de îngrozitor ca Iadul?”
sau
„Unde este libertatea alegerii dacă păcătoșii se duc în Iad?”
ori
„De vreme ce nimeni nu vrea să meargă în Iad, de ce îi trimite Dumnezeu acolo?”
Dincolo de alte greșeli – triste sau hazlii – prima și cea mai mare greșeală a acestor idei, întrebări și pretenții este vorbirea despre lucruri necunoscute (și, implicit, neînțelese).
Aici, Dumnezeu și, desigur, Iadul, cei doi termeni esențiali ai ecuației.
Despre Dumnezeu și ce „trebuie” să facă pentru că zic unii, sau despre ce „nu poate” pentru că zic alții, poate voi scrie altădată.
Acum o să încerc să lămuresc pe căutătorii adevărului ce este Iadul (așa cum L-a înfățișat Dumnezeu Bisericii Sale).
Și voi începe cu încuviințarea și respingerea unei idei: nimeni nu vrea să meargă în Iad.
Ideea aceasta este pe de-o parte adevărată, pe de altă parte mincinoasă – ca multe vorbe omenești, chiar părute sau crezute strălucite.
Este adevărată, pentru că, exceptând câțiva ieșiți din minți ce întăresc regula, nimeni nu vrea chinurile Iadului.
Este mincinoasă, pentru că, de fapt, foarte mulți vor să facă răul și să trăiască într-o lume a răului, adică în Iad. Însă fără chinuri!
Pentru că ceea ce vor de fapt păcătoșii – adică ceea ce vrem noi, păcătoșii – este să nu plătim pentru răul pe care îl facem. Însă de aici apare o despărțire.
Unii vrem să nu plătim pentru răul făcut, dar vrem și să nu îl mai facem, să scăpăm de rău.
Alții vor să nu plătească pentru răul făcut, dar să îl facă mai departe. Și, dacă se poate, să silească pe ceilalți să pretindă că răul este bine.
Această despărțire face deosebirea dintre Rai și Iad.
Căci în Creație nu există făptură cu adevărat desăvârșită, perfectă.
De aceea, după cum este scris despre Dumnezeu, „El nu se încrede în slujitorii Săi și găsește vină chiar îngerilor Săi” (Iov 4.18).
Ca urmare, nu pentru că ar fi perfecți sunt în Rai îngerii și sfinții.
După cum mărturisește Biserica lui Christos, toți oamenii sunt păcătoși, chiar și sfinții (Canoanele 114 și 114 Cartagina).
Doar că sfinții, ca și cei care urcă spre sfințenie, se ostenesc mult – pe cât pot, neîncetat – să iasă din patimi, să se curețe, să învețe, să se păzească de cursele demonilor și să se unească tot mai deplin cu Dumnezeu. Care, fiind și Făcătorul nostru, și Țiitorul nostru, și Mântuitorul nostru, și Împăratul nostru, și Iubirea Adevărată, și Adevărul Iubitor, știe și ne dăruiește, dacă cerem cinstit, toate cele care ne sunt de trebuință.
Iar prin această osteneală omul se învață să caute cu tot mai multă putere adevărul și dragostea – căci nu există adevăr fără iubire, nici dragoste fără adevăr. Și căutându-le, tot mai mult le dorește, și pe măsură ce învață adevărul și dragostea, lipindu-se de ele și prețuindu-le îi devin, tot mai mult, felul de a fi.
Și Raiul este pentru cei care au această sete de adevăr și iubire, ca împreună să le lucreze și să crească și să se bucure.
Dar Iadul?
Multe nedumeriri privitoare la Iad se limpezesc atunci când aflăm de ce și cum a fost creat Iadul.
Și cred că cel mai bine se înțelege înființarea Iadului prin cuvântul Mântuitorului care spune că focul cel veșnic (Iadul) este pregătit diavolului și îngerilor lui (Matei 25.41).
Adică nu de la început a fost făcut Iadul.
El este creat de Dumnezeu la cerere: atunci când Îngerul cel Luminos, Luceafărul cetelor cerești, a vrut să ia și să i se dea cele ce nu erau ale lui, să fie privit, tratat, recunoscut etc. drept egalul lui Dumnezeu.
Căci singura lecție cu putință pentru Lucifer, dar și singurul răspuns ce îi respectă libertatea, era și este crearea unei lumi (unui univers) în care Dumnezeu să fie cât mai retras, cât mai puțin simțit. Așa încât Lucifer să încerce să fie dumnezeul acelui univers. Și cei care îl urmează, care îl ascultă, pretinzând că ar fi dumnezeu, să poate fi în lumea lăsată acestuia.
De aceea Iadul nu are struguri, căci aceștia sunt darul iubirii și adevărului dumnezeiesc. De aceea Iadul nu are nici vin, nici must, nici flori, nici nori, nici mare; de aceea Iadul nu are nici păsări, nici căprioare, nici lupi, nici vulturi sau acvile; de aceea Iadul nu are nici soare sau lună ori stele, nici apusuri sau răsărituri, într-un cuvânt, nimic din darurile dumnezeiești; în afară de viața celor care sunt acolo (în Iad) și de darurile personale pe care le-au primit. Și acestea din urmă, totuși, sunt în Iad în felul și în măsura în care au fost folosite, îngrijite sau, mai des, rănite și chiar nimicite de cel care le-a primit.
Deci Iadul nu are cele de mai sus și pe cele asemenea lor.
De ce?
Pentru că toate acestea țin de rânduiala lui Dumnezeu, sunt manifestările Sale.
Iar cei din Iad nu vor să Îl simtă pe Dumnezeu, pentru că vor să Îi ia locul. Și cum să Îi ia locul, dacă El își arată iubirea așa cum o face pe pământ?
Pentru aceasta Dumnezeu este ascuns în Iad, ca să lase celor ce nu Îl vor libertatea de a fi fără El – pe cât este cu putință.
De aceea, în primul rând, cei care nu Îl ascultă pe Dumnezeu merg în Iad: ca să poată sta în afara lucrării Acestuia.
Desigur, în al doilea rând, este un lucru ușor de înțeles pentru orice făptură logică: dacă cei care iubesc, doresc și practică răul cu sete ar fi puși în Rai, Raiul ar deveni un fel de Iad.
Să ne gândim ce ar însemna ca toți răii nepocăiți (criminali sadici, teroriști, violatori, psihopați pasionați de torturare etc.) să fie în Rai. Așa cum binele și fericirea altora i-a scos din fire pe pământ, și mai mult i-ar scoate acolo. La fel, de altfel, ar fi cu toți invidioșii. La fel ar fi cu cei mândri, cu cei trufași sau alții asemenea, ce ar fi scoși din minți de dreapta așezare a fiecăruia și a oricărui lucru – căci ei vor altă așezare, care să îi așeze pe fiecare dintre ei, în parte, pe locuri necuvenite (și la care mulți râvnesc și se cred îndreptățiți ca „singurul/singura ce merită acest loc”).
Dar la fel ar fi și cu lașii, care ar fi chinuiți de curajul și demnitatea celorlalți, și cu mincinoșii, care ar fi chinuiți de Adevăr, și cu lacomii, care ar fi chinuiți de dreapta măsură ce ființează pretutindeni în Rai etc.
S-or chinui ei în Iad, pentru patimile și păcatele lor, dar și mai tare s-ar chinui în Rai, căci aceasta este o lume căreia ei îi stau împotrivă ființial.
Desigur, am putea să mai cuvântăm și despre dorul de Dumnezeu pe care îl au și cei care Îl urăsc.
Am putea să amintim despre durerea trufașilor urâtori de Dumnezeu (începând cu Satana) față de faptul că Dumnezeu îi ține în existență, pe ei și lumea lor, Iadul. Căci aceasta este o amintire neîncetată a puterii pe care nu o pot atinge, deși o vor.
Și aici ar fi pentru ei, dacă ar fi în Rai, alt chin uriaș: să îi vadă pe oamenii îndumnezeiți, pe cei care devin dumnezei prin har.
Pentru aceștia din urmă, adică pentru cei care au câștigat Raiul, stă scris: Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81.6).
Dar cei dintâi, urâtorii de Dumnezeu, ar vrea să fie dumnezei fără Acesta, ceea ce este cu neputință. Și această neputință le rănește mereu mândria.
Aceeași mândrie îi face să nu primească des-ființarea, dispariția lor, pe care o privesc drept o înfrângere deplină. Și, mincinoși fiind, căci altfel nu ar putea fi atât de mândri, aleg să se mintă că „este bine” sau „mai bine” să fie în Iad.
Una dintre aceste minciuni fiind cea pe care demonii și în această lume au răspândit-o: „Mai bine liber în Iad decât sclav în Rai!”.
Doar că „sclavii din Rai” sunt liberi. Liberi de patimi și păcate, liberi să își împlinească cele mai frumoase și înalte chemări, fiind dăruiți și cu puterea de a le împlini – și lipsiți de toate împiedicările pământului și Iadului. După cum este scris: „Cunoașteți adevărul, și adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8.32), sau „Stați deci tari în libertatea cu care Christos ne-a făcut liber și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei!” (Galateni 5.1), căci Dumnezeu te liberează.
Iar „liberii din Iad” sunt sclavi. Sunt sclavii minciunilor, înșelărilor, poftelor ucigașe, prostiei și nenumăratelor alte patimi. Și mai cu seamă sunt sclavii mândriei care îi face să caute „independența” înrobitoare și ucigașă față de Eliberatorul și Răscumpărătorul oamenilor. Și această robie este cea care îi chinuiește și aici, și în Iad. Care, astfel, numai bun nu este.
Ceea ce, undeva, știu și ei. Altfel nu s-ar plânge de Dumnezeu că nu îi primește în Rai.
Ca urmare, da, sunt oameni care se duc în Iad.
Se duc în Iad toți cei care aleg să fie departe de Dumnezeu, să Îi stea împotrivă, fățiș ori fățarnic.
Adică cei mai mulți dintre oameni. Căci de aceea ne-a prevenit Domnul, zicând:
„Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viaţă și puțini sunt care o află.” (Matei 7.13-14)
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
[dntplgn recurring_amt1="5.00" recurring_amt2="10.00" recurring_amt3="20.00" item_name="Donatie"]
