Poate că suntem prea ocupați ca să mai avem o cultură.
Eu, de pildă, trec acum printr-o perioadă foarte agitată din viață, deoarece îmi fac o familie și îmi construiesc o carieră. Bineînțeles că prețuiesc fiecare dintre aceste lucruri. Dar uneori mă întreb dacă nu trebuie să-mi ajustez perspectiva. Mintea mi-e cotropită de diverse gânduri, griji, temeri și calcule care nasc o cacofonie în mintea mea. La care se adaugă viteza, zgomotele, ceața și zbârnâitul vieții tehnologice: mergem cu viteză, ne introducem cataracte de sunete prin căști, ne hipnotizăm cu ecrane și dăm prin radio drumul unor voci invizibile. Pare că ne e frică de tăcere.
„Și ce dacă?” vor spune unii. „E aceeași jelanie veche. E timpul să trecem peste și să îmbrățișăm noua normalitate. Știm deja că tehnologia modernă și viețile rapide sunt un pic anarhice. Face parte din viața umană. Poate că mergem cam repede, dar uite cât de mult s-a ridicat standardul de viață în ultima sută de ani.”
Într-o anumită privință criticii au dreptate. Deși viața modernă s-ar putea să fi accentuat anumite tensiuni, viața omului a fost întotdeauna o luptă între ceea ce e trecător și ceea ce e veșnic. Zena Hitz descrie într-un articol cum Sf. Augustin a trecut printr-o etapă similară de griji în secolul IV. Dar ea sugerează că Augustin s-a folosit de această perioadă de agitație pentru a ocoli întrebări fundamentale ca de exemplu „cum ar trebui să-mi trăiesc viața bine?” sau „pentru ce există timpul?”.
Avem foarte multe înlesniri astăzi și suntem eficienți. Dar eficienți pentru a face mai exact ce? Economisim o groază de timp prin tehnologiile noastre. Dar ce facem cu timpul pe care l-am salvat? Instagram? Xbox?
Josef Pieper, un filosof german, ar spune că e pentru leisure (răgaz). Acesta e argumentul pe care îl avansează în cartea sa „Leisure, the Basis of Culture”. După cum sugerează și titlul, în opinia lui Pieper, răgazul reprezintă condiția indispensabilă a adevăratei culturi. Bineînțeles că adevăratul răgaz nu înseamnă să omori timpul; mai degrabă, e apogeul și desăvârșirea vieții umane – e motivul pentru care muncim.
În cuvintele lui Hitz, „răgazul de care are nevoie omul nu e doar o pauză de la viața reală, un loc unde ne odihnim și ne încărcăm bateriile pentru a ne întoarce la muncă. Ceea ce urmărim este o stare ce arată ca un punct culminant al vieții”. Care este acest punct culminant? Potrivit lui Pieper, miezul răgazului e contemplația și sărbătorirea lumii, a celuilalt și a ceea ce am primit.
Aceasta e baza culturii deoarece e fundația atât pentru artă cât și pentru comunitate. Fără un spirit al sărbătorii, oamenii nu se adună laolaltă. Fără un spirit al sărbătorii, oamenii nu creează lucruri frumoase. Într-o altă carte „Only the Lover Sings”, Pieper susține că „toate formele de activități liberale, în special în domeniul artelor, sunt în esență de natură festivă câtă vreme cel puțin conțin un ecou îndepărtat al acelei atitudini fundamentale de acceptare a universului”.
Dar pentru a avea un spirit de acceptare și sărbătoare a ceea ce este, omul trebuie mai întâi să contemple. Iar asta presupune tăcere, nemișcare și o privire atentă. În „Leisure” Pieper scrie că „răgazul e posibil doar când suntem una cu noi înșine. Tindem să muncim peste puteri ca o modalitate de a scăpa de noi înșine, ca un mod de a încerca să ne justificăm existența”. Pierdem mare parte din ceea ce merită să sărbătorim, prin simpla agitație.
După cum se lamentează Wordsworth într-un sonet:
The world is too much with us; late and soon,
Getting and spending, we lay waste our powers;—
Little we see in Nature that is ours;
We have given our hearts away, a sordid boon!
This Sea that bares her bosom to the moon;
The winds that will be howling at all hours,
And are up-gathered now like sleeping flowers;
For this, for everything, we are out of tune;
It moves us not.
Mai departe Hitz descrie futilul unei vieți care nu e construită în jurul adevăratului răgaz, ci în jurul acumulării și cheltuirii: „Vreau să fiu sănătos ca să muncesc. Muncesc pentru bani. Banii sunt pentru mâncare, băutură, casă, distracții și sport – toate astea îmi dau posibilitatea să muncesc”. E un ciclu neîntrerupt care ne privează de sens ultim.
Seara trecută am citit un număr din National Geographic, din noiembrie 2017, despre cele mai fericite țări din lume. Unul dintre oamenii care apăreau acolo era Alejandro Zuniga, un vânzător din Costa Rica. Zuniga nu are mulți bani și nu muncește mult. Nu are mașină și nici electronice scumpe. Dar stă de vorbă cu oamenii cel puțin șase ore pe zi și nu muncește mai mult de 40 de ore pe săptămână. Își iubește meseria și colegii. Face voluntariat și merge la biserică la sfârșit de săptămână.
Câți oameni ar considera că Zuniga și-a împlinit visul american (sau echivalentul costarican) care se exprimă adesea în termeni de succes economic și status social? Probabil că nu mulți. Și cu toate astea e foarte fericit.
Aici, în America, primatul banilor și al productivității se găsește adânc înrădăcinat în conștiința noastră socială, până într-acolo încât pare ceva axiomatic (…) Dar fără prețuirea răgazului și a vieții simple, nu ne pregătim o bază pentru cultura adevărată și pentru fericire.
