Două evenimente se prăznuiesc astăzi, care sînt strîns legate de Crucea lui Hristos: mai întîi, aflarea cinstitei şi de viaţă-făcătoarei Cruci pe dealul Golgota, iar al doilea, întoarcerea lemnului Cinstitei Cruci din Persia la Ierusalim. Mergînd să cerceteze Locurile Sfinte, sfinta împărăteasă Elena a hotărît să afle acolo Cinstita Cruce a lui Hristos. Doar un iudeu foarte vîrstnic, Iuda, mai ştia unde se află îngropat lemnul Sfintei Cruci a Domnului. Constrîns de împărăteasă, el a dezvăluit că locul este sub capiştea lui Venus, ridcată de împăratul Hadrian pe Golgota. Împărăteasa a poruncit ca acea capişte să fie rasă la pămînt şi să se facă acolo săpături. Aşa s-au aflat adînc îngropate în pămînt cele trei cruci.
Pe cînd împărăteasa gîndea cum să afle care dintre cele trei este a Mîntuitorului, s-a apropiat un convoi de îngropăciune. Patriarhul Macarie le-a zis să atingă crucile, una cîte una, de cel mort. Nimic nu s-a întîmplat la atingerea primei şi celei de a doua cruci. Dar cînd au atins-o de mort şi pe a treia, mortul a înviat. Aşa au cunoscut că aceea este Crucea Mîntuitorului cea de Viaţădătătoare. Ei apoi au atins Sfînta Cruce a Domnului de o femeie foarte bolnavă, care s-a însănătoşit pe loc.
Patriarhul atunci a poruncit înălţarea Sfintei Cruci la un loc înalt, de unde să o poată vedea tot poporul – şi atunci tot poporul a strigat cu lacrimi: „Doamne, miluieşte!”. Împărăteasa Elena a poruncit turnarea unei îmbrăcăminţi de argint întru care a ferecat Sfînta Cruce.
După o vreme, împăratul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a robit popor mult, şi a luat şi Crucea Domnului în Persia. Sfînta Cruce a rămas în Persia timp de paisprezece ani. În anul 628 împăratul Imperiului grecesc, Heraclie, l-a învins pe Hosroe şi, cu multă solemnitate, a întors Sfânta Cruce la Ierusalim. Intrând în Sfînta Cetate, împăratul purta Sfînta Cruce pe umerii lui, dar a văzut că deodată nu mai poate să facă nici un pas, o putere oprindu-l. Sfîntul Patriarh Zaharia a văzut cum îngerul Domnului nu îl lasă pe împărat să păşească mai departe cu Sfînta Cruce în spate, pe aceeaşi cale pe care demult păşise şi Mântuitorul, dar desculţ, scuipat şi defăimat. Patriarhul i-a descoperit împăratului vedenia. Atunci împăratul şi-a scos straiul şi însemnele imperiale şi, desculţ şi în haine proaste, a purtat în spate Sfânta Cruce pînă la Golgota, iar acolo a aşezat-o în Biserica Învierii Domnului, pentru bucuria şi mîngîierea întregii lumi creştineşti.
Sfântul Ioan Maximovici – predică la Înălţarea Sfintei Cruci
Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi, slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească. Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi, ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini.
Domnul i-a arătat-o pe cer împăratului Constantin, aflat în drum spre Roma, să se lupte cu tiranul care pusese mâna pe putere; făurindu-şi un stindard în formă de cruce, împăratul Constantin a repurtat o victorie deplină. Fiind ajutat prin Crucea Domnului, împăratul a rugat-o pe mama sa, împărăteasa Elena, să caute Crucea de-viaţă-făcătoare; şi Cuvioasa Elena, îndreptându-se spre Ierusalim, după multe căutări, o găsi.
Multe vindecări şi alte minuni s-au făcut şi se fac atât prin Crucea Domnului, cât şi prin imaginea ei. Prin ea, Domnul păzeşte poporul Său de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Biserica Ortodoxă prăznuieşte cu multă solemnitate aflarea Sfintei Cruci, amintindu-şi totodată şi arătarea Crucii pe cer împăratului Constantin. În această zi şi în alte zile închinate Sfintei Cruci noi ne rugăm lui Dumnezeu să-Şi reverse milostivirile nu numai unor persoane în parte, ci şi întregii creştinătţi, întregii Biserici. Foarte sugestiv vorbeşte despre aceasta troparul Sfintei Cruci, alcătuit în secolul al VIII-lea, când prietenul Cuviosului Ioan Damaschin, Sfântul Cosma, episcopul Maiumei, a scris toată rânduiala slujbei Înălţării Sfintei Cruci. “Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, biruință (binecredincioşilor) împăraţi asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.” Troparul [înălţării] Sfintei Cruci, în (actuala) rânduială a slujbelor Bisericii Ortodoxe Române: Binecredincioşilor creştini” (cf. Sinaxar şi Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1990).
Începutul acestei rugăciuni este preluat din Psalmul 27. În Vechiul Testament, prin cuvântul „popor” se înţelegeau numai mărturisitorii credinţei adevărate, oamenii cei credincioşi lui Dumnezeu. „Moştenirea” era tot ce îi aparţine de fapt lui Dumnezeu, era avuţia lui Dumnezeu, aşa cum este Biserica lui Hristos în Noul Testament. Rugându-ne pentru mântuirea poporului lui Dumnezeu (a creştinilor) atât de muncile veşnice, cât şi de nenorocirile pământeşti, noi ne rugăm Domnului să binecuvânteze, să trimită harul Său şi darurile Sale întregii Biserici şi să o întărească lăuntric.
Rugăciunea de a da „biruinţă împăraţilor”, marilor ţiitori ai lumii acesteia, are ca punct de pornire Psalmul 143, stihul al 10-lea şi aminteşte de biruinţele repurtate de regele David, prin puterea lui Dumnezeu şi, de asemeni, de victoriile dăruite împăratului Constantin prin Crucea Domnului. Această arătare a Crucii i-a făcut pe împăraţii care până atunci îi prigoneau pe creştini să devină apărătorii Bisericii de vrăjmaşii cei din afară, de „episcopii din afară”, după formula Sfântului împărat Constantin.
Biserica, întărită pe dinăuntru de harul lui Dumnezeu şi îngrădită pe dinafară, este pentru creştinii ortodocşi „cetatea lui Dumnezeu”, lăcaşul dumnezeiesc, de unde porneşte calea spre Ierusalimul ceresc. Felurite nenorociri au zguduit lumea, au dispărut popoare, au pierit oraşe şi state întregi, dar prigonita şi chiar sfâşiata pe dinăuntru Biserică stă neclintită, căci porţile iadului nu o vor birui.
Astăzi, când strădaniile conducătorilor lumeşti de a stabili ordine pe pământ rămân neroditoare, singura armă de nădejde a lumii rămâne aceea despre care cântă Biserica: „Crucea este apărătoarea întregii lumi, Crucea este înfrumuseţarea Bisericii, Crucea este puterea împăraţilor, Crucea este întărirea credincioşilor, Crucea este slava îngerilor şi rana demonilor”.
Sfântul Ioan Maximovici ”Predici și îndrumări duhovnicești”,
Editura Sofia, Bucureşti, 2016
Vă oferim și un cuvânt al p. Ioan Istrati la acest praznic:
Azi e Înălțarea Sfintei Cruci. Paștile toamnei, cumpăna anului, deschiderea cerului.
Azi am învățat că îmbrățișarea lui Dumnezeu e semnul unic al universului creat. Azi am aflat că iubirea infinită a Celui infinit e cea mai mare putere dincolo de galaxii. Azi ucenicim la catedra durerii lui Dumnezeu. Azi simțim o picătură din oceanul suferinței Lui când ne-a luat în spate, așchii nemernice de Cruce, și ne-a purtat prin moarte la viața veșnică. Azi aflăm că a murit singur, cu toată durerea lumii în spate și în piept, umblând cu ochii să o mai vadă o dată pe Mama Lui mai curată decât cerurile. Și gâfâind de Durerile morții, ne-a iubit infinit pe noi, cei ce L-am răstignit. În ochii Lui plini de sânge de la spini și de lacrimi dumnezeiești au trecut toate miliardele de oameni fără temei, care L-au călcat în picioare cu toată Crucea Lui cu tot. Și păcatul, și suferința, și prostia mai asurzitoare decât valurile mării în furtună, și indiferența, și mizeria lumii, toată. Și tot ne-a iubit.
Dacă la Naștere animăluțele i-au suflat în iesle să-L încălzească pe Pruncul mai mare decât universul, acum regnul vegetal, hrănitoarele cu lumină și cu apă L-au mângâiat, prin Crucea care a primit Sângele lui ca o sevă a universului. Și toate pădurile au plâns când umărul lui s-a sfâșiat de lemn, și toate florile și-au plecat capul, că Soarele lor a apus pe pământ. Și toate leagănele de lemn pline de prunci s-au legănat și au suspinat. Și toate sicriele au scârțâit de durere anunțând profetic Învierea.
Lemnul, Sfintele moaște de copac, a simțit atunci durerea Creatorului.
Numa noi n-am simțit nimic.
Azi am pătruns cu înțelegerea faptul că iubirea lui Dumnezeu ține osia de Cruce a universului și că spațiul însuși cu punctele lui cardinale, e o Cruce a firii pe care ne iubește Hristos, cu mâinile ridicate, îmbrățișându-ne plângând.
