În data de 15 iunie 1889 s-a stins, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei românești, scriitorul și gazetarul Mihai Eminescu. Născut Mihail Eminovici, poetul este unanim considerat cel mai important reprezentant al Literaturii Române.
Decesul s-a produs în Casa de sănătate a medicului Șuțu din București, Eminescu fiind înmormântat apoi la Cimitirul Bellu. După 126 de ani de la moartea poetului, împrejurările în care acesta s-a stins din viață rămân în continuare un subiect controversat.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: „Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienați, de o embolie. Luceafărul poeziei românești, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea „în cea din urmă mizerie”, după cum anunța sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota în unul din jurnalele sale: „Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanță, a agravat starea patologică a cordului și a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: „Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale”.
S-a născut pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani, fiind cel de-al treilea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și ai Ralucăi Eminovici, scrie Istorie pe Scurt.
Și-a petrecut copilăria la Botoșani și Ipotești, în casa părintească. Aceste momente unice le evocă și în poeziile „Fiind băiet…” sau „O, rămâi”. A fost angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani, la Tribunal și la Primărie și apoi pribegește cu trupa Tardini-Vlădicescu. Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În luna ianuarie a anului 1866, după moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul, elevii au scos o broșură, „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști”, în care apare și poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată de Mihai Eminovici. La 25 februarie/ 9 martie același an, debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aș avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet și, mai târziu, și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” încă 5 poezii. A activat în rândul societăților studențești, astfel a ajuns să se împrietenească, la Viena, cu Ioan Slavici. A publicat în „Convorbiri Literare” și a devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a introdus la Junimea. În anii tinereții s-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută oamenilor tocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef la ziarul „Timpul”. În 1883, scrie și marile lui poeme: „Scrisorile” și „Luceafărul”. În luna iunie a acelui an, surmenat, poetul s-a îmbolnăvit grav, fiind internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii”, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu. La 15 iunie 1889, marele naționalist și poet român a murit.
Cine a dorit să scape de Eminescu?
Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca ziarist transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic și intransigent, neiertător cu cei corupți și lacomi, dar mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naționalist.
Eminescu s-a arătat foarte vehement și intransigent în ceea ce privește înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunțarea la Ardeal), dar și chestiunea spinoasă a invaziei evreiești în Moldova, care a sărăcit dramatic în doar câțiva ani întreaga populație, în mare parte rurală. Iată de ce Eminescu devenise o problemă internațională. În momentul în care va începe să atace și conducerea Partidului Conservator și inclusiv pe Maiorescu, aceștia vor înțelege că este timpul să facă ceva pentru a-i astupa gura. În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicai Micle: „TIMPUL acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sunt un om urât și temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâți din Romania… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
Eminescu și-a urmat acest crez până în ultima zi a vieții sale, pentru că în momentul în care nu a mai putut să le înfrângă, a pierit. Celebrele vorbe: „și mai potoliți-l pe Eminescu” au fost rostite de Petre Carp, unul dintre politicienii influenți aflați la conducerea Partidului Conservator.
Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky, a oferit mită pentru a obține dreptul de a cumpăra la prețuri mici alimente din România și de a le vinde mai departe armatei țariste, la prețuri mult mai mari. Odată cu acest privilegiu a primit și dreptul de a achiziționa care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Această afacere a însemant creșterea considerabilă a averii baronului și ruinarea țăranilor români din zonă care își câștigau existența din transportul mărfurilor peste Dunăre. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecătorești au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie încă o mostră a puterii și a influenței de care se bucurau anumite persoane din cercurile sus-puse: „nu este caz a se pune în mișcare acțiunea publică în contra cuiva”
În 1882, Eminescu ia parte la înființarea unei societăți secrete, „Societatea Carpații”, care va atrage atenția marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuțiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simțindu-se amenințate de influența pe care Eminescu o avea ca formator de opinie, la comanda Imperiului Austro-Ungar sunt înserate în cadrul grupului iscoade, pe lângă faptul că jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităților și discuțiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susținerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar și alipirea lui de țară. Iată ce conținea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la București, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: „S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. S-a recomandat membrilor cea mai mare prudență. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenții transilvăneni de naționalitate română, care frecventează instituțiile de învățământ din România pentru a se instrui, să fie puși să acționeze în timpul vacanței în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcția unei Dacii Mari”.
Misterioasa boală a lui Eminescu
Aceste lucruri se întâmplau în 1882. Brusc, după numai un an, Eminescu avea să înnebunească. Cum comenta presa vremii evenimentul? „Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcțiunea sus-zisului ziar”. Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menționarea frecventă și în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, cât și faptul că imediat după prima internare forțată, atât Maiorescu, cât și alți apropiați au lipsit din țară timp de o lună jumătate, par să fie tot atâtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziției pe care o ocupa, dar și a influenței pe care o exercită, Eminescu nu putea dispărea brusc.
Încă de la prima internare, protocolul de examinare și de internare a fost încălcat întru-totul, însă nu cu intenția de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiți medici erau fanteziste și nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât și Veronica Micle au fost ținuți departe de Eminescu și neinformați asupra stării acestuia.
După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), și având în vedere că la vremea respectivă nu există un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament șoc pe bază de mercur. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută încă de pe atunci toxicitatea acestei substanțe, chiar și în doze foarte mici. Însă pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depășeau cu mult limită permisă. De la prima „îmbolnăvire” până la data decesului, viața lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă și ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reușit să publice un alt articol denunțător într-o gazetă, sub protecția anonimatului, avea să fie depistat și ridicat, fără a mai fi eliberat.
La reanalizarea recentă a autopsiei de către doctoral Vladimir Beliș, specialist în medicină legală, și a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulații, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, că medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues și nu a avut demența paralitică”.
Resurse bibliografice: Wikipedia(1), Revista Nord Literar (2)
[dntplgn recurring_amt1="5.00" recurring_amt2="10.00" recurring_amt3="20.00" item_name="Donatie"]
Eminescu,pe langa genialitatea sa,era si un mare nationalist,sau,tocmai de aceea era genial,deoarece isi iubea tara.Este si mentorul Capitanului.Amandoi ucisi de aceleasi iude..
Liderul PRM, Gheorghe Funar, a susţinut, într-o conferinţă de presă, la Cluj-Napoca, luni, că Eminescu ar fi fost otrăvit cu mercur, administrat sub formă de injecţii de către un medic evreu, Francisc Isack. Vatamaniuc a mai spus că acest medic l-a tratat într-adevăr pe Eminescu la Botoşani, în perioada în care poetul a stat la sora sa.
Diagnosticul dat la vremea aceea poetului Mihai Eminescu a însemnat scoaterea acestuia din viaţa politică. Vatamaniuc a mai spus că el consideră că Eminescu a suferit o depresie foarte puternică şi că a existat „o campanie împotriva lui, pentru că a criticat necruţător oamenii politici, nu neapărat evrei”.
Boala a fost temporară, iar după tratament, aflându-se la Iaşi, în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale, Eminescu a tradus gramatica sanscrită, ceea ce cerea un efort intelectual considerabil, a mai spus Vatamaniuc. În plus, corespondenţa lui după boală este „excelentă”, a mai spus academicianul, concluzionând că nu există documente pentru a stabili adevărul asupra bolii lui Eminescu.
„Eminescu este prin ceea ce a lăsat şi ce-a făcut. Fie că-l lăudăm, fie că-l batjocorim, nu are nicio importanţă. Are numai pentru noi, pentru că ne putem acoperi de oprobriu. Nu putem noi nici să-l coborâm, nici să-l înălţăm”, a concluzionat Vatamaniuc.
Liderul PRM Gheorghe Funar a susţinut, luni, că poetul Mihai Eminescu „a fost asasinat” de evrei, „deranjaţi de scrierile politice şi de poeziile” sale, adevărul în legătură cu moartea sa fiind falsificat timp de 121 de ani, şi că acte medicale ale acestuia au dispărut din Biblioteca Academiei.
„Marţi se împlinesc 121 de ani de la moartea lui Eminescu, iar în acest interval nu a fost voie să se ştie adevărul despre acest tragic eveniment. Adevărul a fost falsificat. Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de nişte alogeni. Erau evrei, inşi din poporul ales, cei care au pus la cale asasinarea poetului, deranjaţi de scrierile politice şi poeziile lui Eminescu. A fost otrăvit cu injecţii cu mercur făcute de Francisc Isack, un medic evreu”, a afirmat Funar.
Liderul PRM a mai susţinut că din documentele vremii reiese că, pentru a-l lichida pe poet, „i-a fost înscenată nebunia şi s-a pedalat pe eticheta de nebun, l-au discreditat, după care l-au internat abuziv în diverse sanatorii de boli psihice, unde l-au supus la proceduri diabolice de distrugere biologică, prin administrarea de substanţe chimice nocive, inclusiv injecţii cu mercur, în doze foarte mari, de patru grame de mercur pe zi”.
„Intoxicaţia cu mercur a grăbit sfârşitul lui Mihai Eminescu. Moartea lui Eminescu a fost, de asemenea, provocată de o lovitură la cap, cu o cărămidă, dată de un nebun autentic în curtea Spitalului «Caritatea» din Bucureşti, în timp ce poetul se plimba pe o alee. Alţi răspândaci au susţinut că Eminescu a avut sifilis, dar medicii români au constatat că Eminescu nu a fost sifilitic”, a precizat Gheorghe Funar.
Secretarul general al PRM a făcut apel la eminescologi să publice „numele, prenumele şi adevărata identitate a celor care l-au asasinat pe Mihai Eminescu” şi a spus că „adevărul trebuie cunoscut şi trebuie să se ştie cine l-a asasinat, iar cei care au pus la cale asasinarea lui Eminescu nu trebuie iertaţi”.
„Nu sunt antisemit, nu am nimic cu evreii, nu am probleme cu evreii, dar adevărul trebuie cunoscut. Dacă urmaşii evrei de astăzi ai celor care l-au asasinat recunosc şi dacă şi-ar cere scuze poporului român, ar fi şi mai bine”, a spus liderul PRM.
Gheorghe Funar a citat din mai multe articole ale lui Eminescu, apărute în ziarul Timpul în 1881, în care acest scria că „rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi”.