EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: III. „Cruciadele” – crimele papalității ascunse cu viclenie sub semnul crucii

Cauzele „cruciadelor”

„Cruciadele sunt un fenomen complex și adesea greșit înțeles, deoarece sunt privite numai din punctul de vedere al Occidentului și doar ca fenomen de natură religioasă. În realitate, rolul cel mai important în desfășurarea cruciadelor l-au jucat interesele politice și economice, numai că ele au fost disimulate de ideologia eliberării locurilor sfinte. Papii înșiși, care doreau să lichideze schisma din 1054 și să readucă Orientul sub autoritatea lor, nu au fost întotdeauna slujitorii puri ai unui ideal exclusiv religios.”[1]

Papa Gregorius VII, supremația papală și ideea de „cruciadă”

Prin schisma cea mare (1054), adunarea papistașilor (numită acum „Biserica Catolică”) s-a rupt de Biserica Ortodoxă care este adevărata Biserică a lui Hristos. La scurtă vreme după schismă, rătăcirea adunării papistașilor a început sa se vadă clar, exprimându-se nu doar prin formule pseudo-teologice, ci și prin intrigi și crime odioase. Teoreticianul „cruciadelor” este papa Gregorius al VII-lea (1020-1085, papă între anii 1073-1085), considerat sfânt de către papistași ; el se gândea la organizarea unui imperiu „teocratic”, de fapt papocratic (condus de papa), în care includea și Locurile Sfinte ca „patrimoniu al Sfântului Petru”, după conceptia expusă în „Dictatus Papae”. Această lucrare expune, prin 27 de teze, doctrina puterii absolute a papei.[2] Conform acestei doctrine „Singur Papa are putere să pună și iarăși să repună pe Episcopi. El singur, după împrejurări, poate da legi noi ; el singur se poate folosi de insigniile imperiale ; singur pe Papa au să-l onoreze toți Principii, sărutându-i picioarele. Papei îi este permis să depună pe împărați. Nici un sinod neconchiemat de Papa nu se poate numi ecumenic. Nici un capitol, nici o carte nu e canonică fără autorisațiunea Papei. El singur poate respinge opiniunea tuturor, pe a sa nimenea.”[3] Pentru meritele sale în interesul papalității, papa Gregorius VII a fost beatificat de către papa Gregorius XIII în anul 1584 și sanctificat de către papa Benedict XIII în 1728.

Papa Urban II și prima „cruciadă” (1096-1099). Începutul colonialismului european

Cel care va trece efectiv la fapte este papa Urban II (1042-1099, papă între anii 1088-1099).[4]  Declarând oficial că voiește să apere și să extindă Creștinătatea, el pune în mișcare o armată de 80000 de soldați, însă nu pentru a ajuta Răsăritul amenințat de musulmani, ci pentru a-l cuceri.[5] Oamenii simpli, însuflețiți de expediția eliberării vor primi numele de „Militia Christi” sau „Milites Sancti Petri”. Mergând să săvârșească fapte „pentru Dumnezeu”, ei își vor pune cruci pe arme ; datorită acestui fapt, se vor numi „cruciați” ; acțiunile lor vor fi numite „cruciade”. Pentru a da o motivație soldaților, papa le-a acordat o „indulgență plenară” prin care considera că le iartă toate păcatele trecute, prezente și viitoare. În plus, proprietățile soldaților au fost considerate „sacre”. Înșelați de aceste promisiuni, soldații au comis apoi, fără mustrări de conștiință, orice fărădelege.

„Cruciații” au ajuns la Constantinopol, unde au fost primiți de împăratul bizantin Alexie Comnenul. Subliniem faptul ca împăratul bizantin nu ceruse latinilor decât soldați pentru a-l ajuta să apere Creștinătatea împotriva atacurilor păgânești ; el nu accepta ideea de „cruciadă” și nu putea să dorească succes unei acțiuni militare care ar fi dus la supunerea Răsăritului față de Apus. În 1098, Boemund, principele de Tarent a cucerit Antiohia. În anul următor, Gottfried de Buillon se proclamă rege în Ierusalim ; Tancred în Capernaum, Raymundus în Laodiceea, Balduin în Edesa și Boemund în Antiohia, sunt vasalii noului rege al Ierusalimului. În locul patriarhului ortodox, latinii au pus un patriarh papistaș, fapt care dovedește că ei nu doreau eliberarea Ierusalimului, ci aducerea lui sub autoritatea papei. „Lucrul cel mai grabnic al acestor cuceritori este să închine papei țările cucerite, punând în Ierusalim și Antiohia patriarhi latini, cu alungarea celor ortodocși”.[6] Stabilirea „cruciaților” în Palestina, după ocuparea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, este considerată a fi începutul colonialismului european.

Papa Eugen al III-lea și a doua „cruciadă” (1147-1148)

În 1146 turcii au cucerit Edesa. Acesta a fost pretextul organizării celei de a doua „cruciade” de către papa Eugen III, cunoscut în istorie ca unul care și-a cumpărat cu bani scaunul papal. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea și o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor „cruciați”, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol. De acolo, au trecut în Asia Mică, unde au fost risipiți de turci.

Papa Clement III și a treia „cruciadă” (1189-1192)

Sultanul Egiptului, Saladin, în anul 1187, după 88 de ani de stăpânire latină, a cucerit Ierusalimul.

Papa Clement III a lansat o nouă chemare la „cruciadă”. La chemarea lui au răspuns regii Angliei și Franței – Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August – și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. Această „cruciadă” s-a soldat cu un eșec. Armata lui Barbarossa, venită pe uscat, a fost învinsă în Asia Mică și împăratul a pierit înecat. Filip August și Richard, veniți pe mare, n-au izbutit să recucerească Ierusalimul și s-au întors acasă. Sultanul a ieșit învingător din această înfruntare. „Cruciada” a stârnit tot atâtea temeri împăratului bizantin Isaac Anghelos, cât prima cruciadă împăratului Alexie și a doua împăratului Manuel Comnenul.

Papa Inocențiu III și a patra „cruciadă” (1202-1204)

„Cruciada” a patra a fost predicată de papa Inocențiu III (1198-1216), cu scopul aparent al eliberării Ierusalimului. Acest papă a fost cel mai mare teoretician al „cruciadei”, cel care a alcătuit o doctrină coerentă (în sensul ereziilor papale): din acest moment textele au fixat cu exactitate condițiile obținerii indulgențelor, ierarhizate la sfârșitul secolului al XII-lea în funcție de serviciile aduse „cruciadei”. Conducătorii veritabili ai acestei „cruciade” au fost: papa Inocențiu III, partizan al „unirii Bisericilor” sub conducerea Romei și Enrico Dandolo, exponent al ambițiilor economice ale Veneției. „Cruciada” avea drept obiectiv Egiptul, de care depindea Palestina. În urma unui act de trădare din interiorul Imperiului Bizantin, prin care se promitea supunerea Bisericii grecesti autoritatii scaunului papal, flota venețiană își modifică traseul și în loc să se îndrepte spre Egipt, merge către Bizanț, unde ajunge în 1204. Cu viclenia caracteristică papalității medievale, papa „ia masca omului de omenie, dezaprobând public, aceea ce plănuise în secret.” Astfel, „Constantinopolul se asediază în contra espresei declarațiuni a papei, dar cu deplinul lui consimțământ.”[7] „Cruciații” iau cu asalt Constantinopolul în Vinerea Patimilor a anului 1204. Timp de trei zile și trei nopți au loc atrocități nemaivăzute, care le întrec și pe cele comise de păgâni.  Să ascultăm ce zice martorul ocular Nicetas : „Icoanele s-au călcat în picioare ; relicviilele (Sfintele Moaște, n.n.) s-au aruncat în locurile cele necurate ; Sfânta Cuminecătură s-a vărsat pe pământ ; sfintele vase s-au furat, zdrobit sau folosit spre scopuri profane ; caii și catârii s-au băgat în altariu. O femeie depravată, o curvă publică s-a așezat pe tronul patriarhal, a cântat versuri obscene, jucând înaintea altariului. N-au fost cruțate nici doamne venerabile, nici fecioare, nici călugărițe. Furia devastărei domnea pe la Locurile Sfinte.”[8] În locul Imperiului Bizantin, „cruciații” au creat imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), punând rege pe Balduin de Flandra (1204-1205). Dându-și intențiile pe față, papa îi scrie lui Balduin : „Mulțumesc lui Dumnezeu că a umilit pe cei mândri (așa îi consideră pe ortodocși, n.n.) și a dat mila sa celor smeriți (așa îi numește pe papistașii criminali, n.n.), că te-a învrednicit a săvârși prin tine lucruri minunate (crime și profanări, n.n.), spre mărirea numelui Său și spre binele Creștinătății. […]  Te provocăm dară, ca să aduci la ascultare de scaunul apostolesc (papal, n.n.) pe întreagă biserica grecească și împărăția de Constantinopol”.[9] Se arată aici cu claritate doctrina dublei supremații (bisericești și lumești). Papa dorea să fie conducător al întregii Biserici și împărat al împăraților.

„Cruciadele” și întărirea imperiului otoman

Cucerirea și jefuirea Constantinopolului din 13 aprilie 1204 și crearea unui imperiu latin între 1204-1261 la Constantinopol, au contribuit la slăbirea gravă a Imperiului Bizantin. Această slăbire a favorizat cucerirea lui de către turci la 29 mai 1453. În plus, atacurile cruciaților au determinat unirea conducătorilor musulmani care până atunci erau dezbinați. „Dacă nu era papa cu cruciații săi, și îndeosebi dacă Curia papală nu purta politica de a cuceri Orientul, turcii nicicând n-ajungeau aceea ce au ajuns : să cucerească Constantinopolul și apoi să devină spaima Europei încurcate prin intrigile papilor.”[10]

Bibliografie

• Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiiu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiiu, 1882.
• Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.
• Euseviu Popovici, Istoria Bisericească Universală și Statistica Bisericească, Tipografia Cărților Bisericești, Filiala din Mânăstirea Cernica, 1926.
• Sfânta Mănăstire Paraklitu, Despre cum s-a făcut papa pe sine împărat și dumnezeu. Papismul ieri și azi, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2010.
• http://www.calificativ.ro/CRUCIADELE-a8136.html
• http://forum.softpedia.com/lofiversion/index.php/t206770.html
• http://info-valahia.blogspot.com/2009/07primele-cruciade.html
• http://www.istoria.md/articol/280/Biserica_Ortodox%C4%83,_Peioada_bizantin%C4%83_t%C3%AErzie,_cronologie
• http://www.katholieknederland.nl/abc/detail_objectID575633_FLetterA.html
• http://www. katholieknederland.nl/abc/detail_objectID413084_FletterT.html
• http://www. katholieknederland.nl/abc/detail_objectID592694.html
• http://www.maltez.ro
• http://www.maltez.ro/index-ro.php?id=70
• http://www.newadvent.org/cathen/02662a.htm
• http://www.newadvent.org/cathen/15210a.htm
• http://www.papalencyclicals.net/Bon08/B8unam.htm

[1] http://info-valahia.blogspot.com/2009/07/primele-cruciade.html
[2]http://www.katholieknederland.nl/abc/detail_objectID592694.html
[3] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 80.
[4]http://www.newadvent.org/cathen/15210a.htm
[5] Cf. Simeon Popescu, op. cit., p. 122.
[6] Ibidem, p. 123.
[7] Simeon Popescu, op. cit., p. 128.
[8] Simeon Popescu, op. cit., p. 129.
[9] Simeon Popescu, op. cit, p. 130.
[10] Simeon Popescu, op. cit., p. 131.

[dntplgn recurring_amt1="5.00" recurring_amt2="10.00" recurring_amt3="20.00" item_name="Donatie"]