„Episcop” ucrainean schismatic a slujit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Xenofont, din Sfântul Munte Athos

Neo-athoniţii condamnă Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor
Alungarea în forţă cu poliţia înarmată a monahilor din Schitul Sfântului Prooroc Ilie din Sfântul Munte Athos – schit ce ţinea de Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor (ROCOR) – petrecută în anul 1992 şi prigoana neîncetată asupra Mănăstirii Esfigmenu – mănăstire care a încetat încă din anii ’70 pomenirea patriarhilor de Constantinopol din pricina ereziilor acestora – fac parte dintr-un proiect de uniformizare mentală a Athosului, de reducere la tăcere prin toate mijloacele a tuturor părerilor potrivnice apostaziei Patriarhiei de Constantintinopol.
În acelaşi sens, în anul 1991, Chinotita neo-athonită a conceput o infamă declaraţie îndreptată împotriva ROCOR-ului – o Biserică fără nici o comuniune cu Patriarhiile Constantinopolului şi Moscovei, în care s-au sfinţit şi au strălucit Vlădicii Ioan Maximovici, Averchie (Tauşev) de Jordanville, Serafim Rose, etc. – în care chinotita susţine că Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor este nici mai mult nici mai puţin decât „schismatică”, „fără har şi în afara Bisericii” (!!)… Infama declaraţie, ce reprezintă mărturisirea de credinţă a neo-athoniţilor, a fost iniţiată în contextul scandalului provocat de către aceştia, după ce un igumen vestit din Muntele Athos, părintele Efrem de la Filotheu, plecat în America, s-a refugiat sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, ca urmare a faptului că descoperise atitudinea antidogmatică şi antiduhovnicească a arhiepiscopului grec oficial din America.
În revista ortodoxă tradiţionalistă Lumina Thaborului, Părintele Ambrozie Fontrier, teolog, duhovnic şi misionar ortodox în Franţa secolului XX, a publicat la acea vreme un articol în care prezenta declaraţia neo-athoniţilor, însoţită de o scrisoare de protest a unui creştin din Salonic. Pe acestea le publicăm mai jos, întocmai, mărturisind şi noi dimpreună cu părintele Ambrozie ceea ce mărturiseşte Sinodiconul Ortodoxiei: Tuturor faptelor sau înoirilor ce au fost sau vor fi săvârşite împotriva Tradiţiei Bisericii şi a învăţăturii şi a pildei Părinţilor noştri sfinţi şi cinstiţi: Anatema!
Părintelui Ambrozie veşnică pomenire!
Neo-Athoniţii condamnă Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor
După ce a părăsit ascultarea de egumen al sfintei mănăstiri Filotheu şi a primit de la mănăstirea sa o scrisoare de demisie canonică, Părintele Efrem a plecat în America pentru a spovedi pe credincioşi. Dar iată că în loc să se prezinte la arhiepiscopul Iacovos şi la cel de Canada, Sotirios, el a mers direct la Sinodalii Ruşi din Afara Graniţelor.
Demersul Părintelui Efrem avea să dezlănţuie mânia neo-athoniţilor, care au reacţionat imediat cu violenţă şi, cu pana lor plină de „seninătate isihastă”, au scris patriarhului de Constantinopol Dimitrie scrisoarea pe care o vom reda îndată, în care condamnă făţiş Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, numind-o „schismatică”, „lipsită de har” şi „în afara Bisericii”, o „organizaţie pe care nici o Biserică Ortodoxă nu o recunoaşte”, etc. …
De la primirea acestei epistole, Fanarul a trimis degrabă la Sfântul Munte o comisie care sosi pe 2 iunie 1991.
Pe 4, 5 şi 6 iunie au avut loc reuniunile unei comisii mixte formate din fanarioţi, egumeni şi reprezentanţi ai mănăstirilor. Foile de hârtie au fost înnegrite cu cerneală otrăvită împotriva Părintelui Efrem şi apoi s-a organizat o întâlnire între el şi egumenii ecumenişti: s-a hotărât ca Părintele Efrem să dea explicaţii Fanarului. Comisia şi-a dat acceptul ca patriarhul să-l depună. La Fanar Părintele Efrem, supus intimidării, de-a dreptul îngrozit şi cuprins de spaimă, îşi regretă gestul şi revine în biserica ecumenistă în marş spre Noua Ordine Mondială.
Ecleziologia neo-athonită este tendenţioasă, cum poate remarca şi cititorul epistolei în discuţie. Având mentalitate papistă, ea face ca Patriarhia de Constantinopol să treacă drept o vice-papalitate: „Biserica de Constantinopol – scrie redactorul declaraţiei – formează, împreună cu Bisericile locale, Ortodoxia.” Dar nici Sfânta Scriptură, nici Sfintele Sinoade, nici Părinţii, n-au trasat liniile unei astfel de ecleziologii. Acolo unde este ierarhul care drept învaţă Cuvântul Adevărului, care merge pe urmele Sfinţilor Părinţi în mijlocul turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica în ierarhul ce propovăduieşte şi mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că este patriarh într-un oraş mare, fie el şi Constantinopolul, dar rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfel făcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor noastre! De câte ori patriarhul de Constantinopol, „vârful ortodoxiei”, cum se spune astăzi, nu a căzut în erezie? Cât de des încalcă regulile dictate chiar de la înălţimea Tronului său! Slujba Sinodiconului care este ca o Cartă a Ortodoxiei, aruncă o anatemă de temut:
Tuturor faptelor sau înoirilor ce au fost sau vor fi săvârşite împotriva Tradiţiei Bisericii şi a învăţăturii şi a pildei Părinţilor noştri sfinţi şi cinstiţi: Anatema!
Ori, Biserica a primit calendarul prin Tradiţie, cum tot prin Tradiţie a primit şi cultul sfintelor icoane. Schimbând abuziv calendarul la începutul secolului nostru, pentru a putea prăznui sărbătorile cu toate „bisericile” şi confesiunile creştine, Patriarhia de Constantinopol a injectat în Trupul Bisericii o boală incurabilă. A spart unitatea liturgică a Bisericii Ortodoxe şi a deschis astfel calea ecumenismului sincretic pe care îl predică şi practică astăzi. Patriarhul Atenagoras a spus-o clar cu mai mult timp în urmă: „Vremea dogmelor a trecut. Ne înşelăm şi păcătuim dacă gândim că credinţa ortodoxă a coborât din cer şi că celelalte religii sunt nevrednice. Trei sute de milioane de oameni au ales Islamul pentru a ajunge la Dumnezeul lor şi alte sute de milioane sunt protestanţi, catolici, budişti. Ţelul fiecărei religii este să-l facă pe om mai bun.” Patriarhul Dimitrie şi patriarhul Bartolomeu sunt discipoli fideli ai lui Atenagoras, şi au meritul de a fi declarat clar în discursurile lor de întronizare că vor călca pe urmele celebrului lor predecesor.
Redăm aici două documente:
– Scrisoarea-declaraţie a neo-athoniţilor către răposatul patriarh Dimitrie.
– Răspunsul unui creştin din Salonic, ce este o mustrare, amintindu-le anumite fapte şi gesturi ale Fanarului ce constituie o trădare a Ortodoxiei.
Părintele Ambrozie Fontrier
Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos
Careia, 8 mai 1991
Prea Fericirii Sale, Patriarhului Ecumenic,
Prea Sfinţitul Dimitrie, preacinstitului nostru Părinte şi
Stăpân al Fanarului.
Prea Sfinte Părinte şi Stăpân,
Îndurerată şi îngrozită, Sfânta noastră Chinotită a luat la cunoştinţă, de acum oficial, de intrarea fostului egumen al sfintei mănăstiri Filoteu, arhimandritul Efrem, în „grupul” schismatic şi para-eclezial numit Ruşii din Afara Graniţelor, pe care nici o Biserică Ortodoxă locală nu o recunoaşte. Şi ne întrebăm pe bună dreptate, cum fostului egumen i-a permis conştiinţa – lui, care, de-a lungul anilor cu încuviinţarea şi îngăduinţa sfinţitului arhiepiscop al Americii, a lucrat ca duhovnic în sânul turmei Bisericii locale a Î.P.S. Arhiepiscop Iacovos, dependent de sub jurisdicţia Scaunului Ecumenic, aducând astfel o mulţime de fii duhovniceşti în parohiile şi în bisericile dependente canonic de Arhiepiscopul Iacovos, cu care era în comuniune duhovnicească de mai bine de zece ani – cum aceiaşi fii pe care îi sfătuia atunci să se supună Bisericii şi care primeau Sfintele Taine de la aceasta, cum îi sfătuieşte acum să se despartă, ca nişte răzvrătiţi, de Arhiepiscopie, pentru a se alătura acestei para-sinagogi para-bisericeşti?
Prea Fericirea Voastră ştie, cu certitudine, că aceşti oameni din Diaspora Rusă, în siguranţă pe pământ străin, se jucau până mai ieri de-a duhovnicii, iar astăzi ei continuă să acuze Biserica soră Rusă de a se fi compromis cu regimul ateu, în timp ce ea se străduia să întărească credincioşii din Rusia şi să păstreze deschise sfintele biserici, chiar cu preţul vieţii membrilor săi, din care zeci de mii au înfruntat mucenicia, în timp ce ei fugeau emigrând în străinătate. Astăzi când, în Rusia adie briza libertăţii, ei pătrund pe terenul jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei, „hirotonind preoţi” şi ameninţând cu o nouă schismă Biserica Rusă. Şi lor li s-a alăturat, din păcate, fostul egumen Efrem.
Sfânta noastră Chinotită, urmând scrupulos deciziilor sfintei duble sinaxe extraordinare din aprilie trecut, condamnă pe faţă şi în unanimitate adeziunea fostului egumen arhimandritul Efrem la zisa para-sinagogă para-bisericească.
De asemenea ea îi invită pe toţi fiii duhovniceşti ai Î.P.S. Arhiepiscop de America să rămână credincioşi acestei Arhiepiscopii şi Patriarhiei Ecumenice, dat fiind că Biserica de Constantinopol împreună cu toate Bisericile locale Ortodoxe în comuniune cu ea sau depinzând administrativ şi duhovniceşte de ea, se identifică cu Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică din Crez. În afara ei, nu sunt decât schisme şi erezii. În afara ei, nu există Taine valide, nici harul lui Dumnezeu, după învăţătura ortodoxă. „În afara Bisericii catoliceşti, adică a Ortodoxiei, nu există nici Botez, nici Euharistie, nici episcopi, nici scaune, nici adevărata învăţătură…” după Sfântul Ciprian din Cartagina.
Vă rămâne deci, Prea Sfinţite Stăpâne, Sfinţiei Voastre şi Sfântului Sinod, să luaţi toate măsurile care se impun pentru a apăra unitatea turmei Arhiepiscopiei din America şi să o puneţi la adăpost de căderea mortală a zisului egumen, care s-a scos pe sine în afara Bisericii, pur şi simplu, pentru a-şi înfăptui în deplină libertate scopurile greşite, fără jugul ascultării de Biserica ce l-a tuns monah şi l-a hirotonit preot şi căreia i-a făgăduit ascultare până la moarte, la depunerea voturilor monahale făcute în Sfântul Munte pe care l-a părăsit.
Cine i-a încredinţat mântuirea Neamurilor? Biserica din America este oare lipsită de păstori canonici, de episcopi şi de preoţi? De la cine a primit binecuvântare? Să dea numele athoniţilor de vază cărora le-a cerut sfatul. Noi i-am întrebat pe toţi şi toţi au condamnat cu cuvinte grele comportamentul său şi l-au considerat un „rătăcit”.
Pentru ce căderea sa şi părăsirea fiilor duhovniceşti din Sfântul Munte pe care i-a adus până la temutul altar al Marii Biserici a lui Hristos, unde Patriarhul Ecumenic este episcop? Cine va putea să ne afirme că „încredinţarea sa lăuntrică” nu era o „rătăcire” a dracilor, căci satana se transformă în înger de lumină?
Cu toţi sfinţiţii părinţi nerătăciţi care trăiesc într-un mod plăcut lui Dumnezeu în Sfântul Munte, repetăm condamnarea actelor sale şi cerem rugăciunile voastre părinteşti şi patriarhale, cu respect profund şi închinăciune filială, vă sărutăm cinstita dreaptă, fântână plină de har.
Toţi delegaţii şi stareţii Sinaxei comune a celor douăzeci de sfinte mănăstiri din Sfântul Munte Athos.
Ecclesia, nr. 11, 391, 1/14 iulie 1991
Scrisoare de protest către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte
pentru tot ceea ce a scris împotriva Părintelui Efrem
Prea Cinstiţi Părinţi,
Motivul care mă determină să vă adresez prezenta este publicarea în jurnalul Ekklesiastiki Aletheia din 1/7/1991, a scrisorii Sfintei Chinotite despre trecerea fostului egumen din sfânta mănăstire Filotheu, Părintele Efrem, în Biserica Rusă din Afara Graniţelor.
Am luat la cunoştinţă de publicarea sa cu puţină întârziere şi rog pe sfinţiile voastre să-mi iertaţi tot ceea ce urmează să vă scriu.
Sincer, am fost îngrozit de conţinutul scrisorii Sfintei Chinotite. Expresiile folosite de redactor sunt grele, calificativele în ce-l priveşte pe Părintele Efrem sunt inadmisibile. Spuneţi că „s-a scos pe sine în afara Bisericii, alăturându-se Bisericii Ruse din Afara Graniţelor pur şi simplu pentru a putea în deplină libertate, să-şi împlinească scopurile personale rătăcite, în afara jugului ascultării de Biserică; că este un rătăcit; că această cădere a sa, manifestată prin acest demers, este mortală” etc. …
De ce, părinţii mei, de ce atâta ură pentru Părintele Efrem? Ce rău a făcut? Acest om a căutat deschidere bisericească şi nimic altceva, pentru a crea în America mănăstiri după modelul athonit, lucru pe care nu i l-ar fi permis nici patriarhul ecumenic, nici Iacovos al Americii.
Pentru aceasta îl numiţi eretic! Îmi puteţi spune în ce constă rătăcirea şi care sunt semnele ei?
Cum puteţi judeca astfel un om care a fost reformatorul monahismului athonit contemporan, când Muntele Athos era în primejdie din lipsă de oameni, şi care a repopulat prin strălucirea sa duhovnicească şi prin sfinţenia sa, mănăstirile de călugări din Sfântul Munte şi un umăr mare de mănăstiri de maici de pe pământul grecesc?
De ce, părinţii mei, de ce minţiţi când spuneţi că demersul Părintelui Efrem „a fost condamnat în unanimitate de toţi sfinţiţii părinţi nerătăciţi care trăiesc în modul plăcut lui Dumnezeu”? Ştim că egumenul mănăstirii Kostamonitu a părăsit Sfânta Dublă Sinaxă pentru a protesta împotriva tuturor acuzaţiilor aduse Părintelui Efrem.
Reprezentantul mănăstirii Filoteu, Părintele Efrem (să nu-l confundăm cu Părintele Efrem de mai sus) a protestat cu tărie împotriva acuzaţiilor îngrozitoare şi de temut aduse împotriva Bătrânului său. Sfintele mănăstiri Xiropotamu şi Caracalu n-au fost de acord din multe motive. Sfânta mănăstire Esfigmenu nu a participat. Cum puteţi deci să afirmaţi că a fost unanimitate? Schiturile au fost întrebate? Au fost ele reprezentate de cineva? Simplii monahi din mănăstirile de obşte au fost întrebaţi? De ce atâta venin, Părinţii mei?
Cum se face că în chiar ziua aceea, în timpul când se derula reuniunea Sfintei Duble Sinaxe, ziarele politice publicau, anticipat, decizia de condamnare a Părintelui Efrem şi că Agenţia de Informaţii din Atena era deja pusă la curent de corespondentul său din Constantinopol?
Presupunând chiar că Părintele Efrem s-a rătăcit, unde deci este iubirea pentru fratele vostru rătăcit? Unde vă sunt lacrimile? Unde vă sunt rugăciunile către Dumnezeu pentru întoarcerea lui?
Vai, se pare că toate acestea nu sunt pentru voi decât nişte baloane de săpun sparte. Prin comportamentul vostru v-aţi arătat o faţă foarte diferită de cea pe care ne-aţi expus-o în vitrină. În ciuda calomniilor voastre, soarele va continua să strălucească, să împrăştie raze, să încălzească inimile curate şi sincere şi să ardă, complet, toate celelalte inimi pline de patimi.
De ce, părinţii mei, nu aţi arătat aceeaşi râvnă împotriva tuturor faptelor şi atitudinilor luate în Biserică?
Voi cita câteva exemple pentru a vă reîmprospăta memoria, în cazul în care aţi fi uitat.
Pe 10/12/1987, răposatul patriarh Dimitrie, mergând la Geneva, a declarat că vizita sa la Consiliul Mondial al Bisericilor a fost vârful pelerinajului său, că C.M.B. este casa noastră! Sunteţi de acord cu toate acestea?
Sunteţi de acord cu vizita pe care răposatul patriarh a făcut-o la Roma în decembrie 1987? Cu rugăciunile în comun cu papa Ioan Paul şi cu slujba de pomenire pe care a făcut-o la mormintele papilor Ioan XXIII şi Paul VI, şi în special cu toate declaraţiile papei, faţă de care nu a protestat, anume că biserica catolică şi Biserica Ortodoxă ar fi primit harul de a se întâlni din nou, una cu alta, ca biserici surori şi de a merge către comuniune deplină?
Sunteţi de acord cu refuzul ortodocşilor de a mărturisi, în comunicatul comun al adunării plenare a Comisiei mixte teologice a Dialogurilor dintre Bisericile Ortodoxe şi cele romano-catolice, de la Freising lângă München, în iunie 1990, de a mărturisi, zic, exclusivitatea Bisericii Ortodoxe – mărturisirea sa, soteriologia sa, ecleziologia sa? Acest comunicat declară că bisericile noastre se întâlnesc pe baza ecleziologică a comuniunii dintre bisericile surori.
Sunteţi de acord cu comunicatul Comisiei de coordonare a Dialogului Teologic dintre bisericile catolice şi ortodoxe, unde este vorba despre o viziune ecleziologică nouă, întrucât s-ar fi depăşit etapa în care fiecare biserică îşi spunea că este singura deţinătoare a mântuirii, spre convingerea că cele două biserici, catolică şi ortodoxă, ar fi biserici surori?
Sunteţi de acord cu toate blasfemiile proferate şi practicate la Canberra, în Australia în februarie 1991?
Sunteţi de acord cu Stilianos al Australiei, acest nou Kazantzakis şi cu toate blasfemiile pe care le-a strigat împotriva Persoanei Teandrice a Domnului?
Sunteţi de acord cu doxologia slujită de Iacovos al Americii cu trei reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice la vizita patriarhului Dimitrie în America, la care a participat Imamul, un delegat papistaş, un rabin, anglicani şi mulţi alţi heterodocşi?
Sunteţi de acord cu rugăciunea comună pan-religioasă de la Assisi în Italia, din octombrie 1986?
Sunteţi de acord cu pelerinajul la Frăţia eretică de la Taizé, a trei episcopi ai Scaunului Ecumenic, cu scopul adresării unui mesaj special de felicitare din partea patriarhului?
Vestitul teolog M. Nicolas Soteropoulos, într-un articol publicat de Orthodoxos Typos, scrie că nici Stilianos al Australiei, nici opiniile sale eretice n-au mai şocat mănăstirile din Sfântul Munte care au luat atitudine împotriva Patriarhului de Ierusalim Diodor şi l-au susţinut pe Stilianos şi pe patriarhul de Constantinopol, complicele său.
N.Y. din Salonic
Orthodoxos Typos, nr. 152, 15/11/1991

BICIUL ÎMPLETIT împotriva noilor reformişti care negustoresc Sfânta Biserică Ortodoxă de Schimonah Arsenie Cotea
Aducere aminte despre datoria ortodocşilor clerici celor ce voiesc a rămâne întru cele predanisite de Sfinţii Părinţi, precum şi tuturor celor ce au fost şi trebuie să stea neadormiţi străjuitori şi păzitori ai tezaurului Ortodoxiei, preacuvioasa monahicească tagmă, împreună şi de obşte cu dreptslăvitorii creştini, deşteptându-se întru Domnul, să se bucure!
„Şi făcând bici de ştreanguri, pe toţi i-au scos afară din Biserică” (Ioan 2, 15)
„Şi sculându-se de la rugăciune şi venind către ucenici, i-a aflat pre dânşii dormind de întristare, şi au zis către ei: “De ce dormiţi?”” (Marcu, 14)
Introducere
[1] În adevăr că împrejurările actuale ce vin câteodată asupra omului într-atât îl buimăcesc cu lovitura lor neaşteptată, încât îi produc un somn adânc, ca ucenicilor în grădina Ghetsimani, unde covârşiţi de strâmtorare că nu pot face nimic pentru Domnul şi Învăţătorul lor, de întristare au adormit. Amintirea acestui fapt evanghelic, privindu-l din punct de vedere psihologic, ne dă acum prilejul de a cerceta cu de-amănuntul evenimentele de astăzi, spre a putea trage învăţătura necesară dintr-însele întru împlinirea datoriei noastre de creştini.
Deci, dacă ne ducem cu gândul la ultimele zile petrecute de Domnul pe pământ, vedem: pe iudei căutând prilej să-L dea morţii; pe arhierei născocind calomnii; pe Iuda cugetând la vânzare; credincioşii Lui – parte din norod – tăceau, dându-se la o parte, ca şi cum nu ar fi avut cunoştinţă de cele ce ameninţa dintr-o zi în alta pe Dascălul şi Domnul lor; ucenicii la fel: unii se pregăteau de fugă când Domnul era să fie ridicat şi dus la curtea Caiafei – şi nu uitaţi că aceştia erau cei mai credincioşi – ceilalţi, apăsaţi de grozăvia momentului, Îl urmau de departe.
Cugetând cu evlavie şi seriozitate la aceste peripeţii din viaţa Mântuitorului, într-însele vom putea recunoaşte o repetare perfectă a celor ce se petrec astăzi în viaţa noastră bisericească.
Biserica Ortodoxă a lui Hristos e drept că a avut momente nepieritoare de glorie în mersul dezvoltării sale istorice, însă e tot aşa de exact că în cartea vieţii sale a scris multe pagini de persecuţie, suferinţe de tot felul, tiranii ş.a. care însă, toate la un loc, s-au zdrumicat de tăria ei; iar împrejurările diferite (ca Iconomahia ş.a.) abătute asupra Bisericii au arătat că însăşi credincioşilor ei le-a fost absolut la fel, ca cele văzute mai sus în ultimele clipe ale vieţii Mântuitorului pe pământ: unii, indiferenţi, tăceau; alţii, trândavi şi fricoşi, se ascundeau; parte aţâţau pe ascuns pe persecutori; unii trădau; cei slabi de virtute fugeau; iar cei ce deţineau făgăduinţele pentru păstrarea tuturor Aşezământurilor Bisericii lui Iisus Hristos – tezaurul cel mai sfânt şi mai scump – zic, însuşi Păstorii cei mari ai Bisericii, aproape neîntrerupt dormeau, iar unii şi cu urgie persecutau.
Persecutarea credincioşilor de către actualii tirani
Şi acum, dacă ne referim la zilele pline de groază şi de durere prin care trecem astăzi, şi ca naţiune şi ca Biserică, avem o asemănare perfectă de evenimente, întocmai cu cele arătate mai sus. Se ridică din nou trufaşi, vrăjmaşii de moarte ai Adevărului şi învăţăturilor lui Hristos şi ai propovăduirii Apostolilor şi Predaniilor Părinteşti, iar firmamentul Bisericii se acoperă din ce în ce mai mult cu nori groşi, care ameninţă cu îngrozitoare furtună, nutrită de înşişi cei din sânul Sfintei Biserici, năimiţii păstori. A venit vremea ca cei rămaşi credincioşi Dumnezeieştilor şi Părinteştilor Predanii să-şi facă adunările lor, ori în cămări şi subterane ascunse, ori prin creierii munţilor, de teama iudaisiţilor arhierei. Să aşteptăm ajutor de la politicieni? Nu-i de unde! Pentru că celor ce ne stăpânesc astăzi politiceşte, dacă li se porunceşte de către trădătorii, englisiţii şi latinisiţii arhierei, nu numai că închid şi pecetluiesc bisericile şi paraclisele, prinzând, ferecând, punând la închisoare şi tiranisind pe cei aflaţi într-însele credincioşi, ci şi rănesc de moarte şi ucid, vărsând sânge nevinovat, precum aceasta s-a petrecut în multe părţi ale ţării, din porunca antihriştilor ierarhi reformişti. Şi aceasta o execută politicienii cu cugetul împăcat, ca şi cum şi-au făcut datoria impusă de ceasurile de cumpănă prin care trec ambele instituţii vitale, şi Biserica şi Statul.
Vânzarea tezaurului Ortodoxiei de către nevrednicii păstori
În aşa grele zile, neînchipuit de obijduitoare pentru noi, s-au găsit – ce ruşine! – mai toţi slujitorii altarului, ca Ana şi Caiafa, purtând titlul de arhierei şi patriarhi, ca masonul Meletie Metaxakis, fostul patriarh al Constantinopolului, băutorul de sânge Hrisostom, mitropolitul Athenei, ereticul şi vrăjmaşul monahismului, Vasile, Patriarhul Constantinopolului, cel cu două capete… şi egoistul Miron al României ş.a., care la tâlhăreasca lor adunare din Constantinopol, în 1923, precum şi prin scrierile lor, pentru siguranţa vieţii lor şi spurcata agonisire (a fi în folosul Bisericii Domnului, în Numele Căruia au depus jurământ şi s-au consacrat slujitori, nu-i mai interesează) s-au găsit, zic, să declare sus şi tare cu capul descoperit, cum că Biserica lui Hristos şi aşezămintele ei s-au învechit, nemaicorespunzând vremurilor de progres actuale, şi zic ei, ca unele ce sunt greşite de Sfinţii Părinţi, trebuiau spulberate în vântul cel apusenesc (Circulara sinodului român din 1924), şi nu numai bisericescului nostru calendar i-au dat cu piciorul, dar voiesc şi chiar stăruiesc din răsputeri ca să răstoarne din temelie întreg edificiul ortodox, cu sfintele Predanii, Canoane, Dogme şi toate Dumnezeieştile lui Taine (vezi programul viitorului Sinod Ecumenic); cu acesta defăimând nenorociţii şi mutând hotarele veşnice pe care le-au pus sfinţii noştri Părinţi, precum a strigat dumnezeiescul Kiril la Sfântul şi Marele Sobor al treilea Ecumenic (Epitomi, Cart. 1, Cap. 7).
Din nenorocire s-au mai găsit încă şi Iude dintre înşişi purtătorii de haine negre care, părăsind metania lor şi făcându-se popi mireneşti pentru mârşavul câştig, lupi fiind în piei de oaie, mai întâi cu bârfeli şi apoi cu vânzări, caută să prihănească Biserica Domnului, şi pe câţi află din cei râvnitori ortodocşi, pun mâinile pe ei şi-i dau în seama stăpânirii mireneşti.
S-au mai aflat încă şi Simoni – profesorii universitari, – care, la întrebarea slugii stăpânitorului, declară: “Nu ştiu pre Omul acesta” şi “nu ştiu ce grăieşti”. Iar la dovada că şi titlul tău de teolog te vădeşte că eşti din ucenicii Lui, se leapădă: “Nu cunosc, zice, Biserica Ortodoxă şi sunt străin de orânduielile Ei, fiindcă studiile noastre făcute în Apusul eretic, au la bază filozofia lumească”.
Întunecata stare a celor nepăsători
Se înalţă, o, iubiţilor, din nou Golgotha, pentru că-L aduc ca şi cum din nou să răstignească pe Iisus Hristos. Mulţimea norodului priveşte cu indiferenţă la această privelişte, pentru că n-au avut grijă să înveţe ce va să zică credinţa ortodoxă, şi n-ar fi să ne mirăm, dacă la un moment dat, va începe să strige că vrea în locul lui Hristos pe alt învăţător, mai nou. Fiindcă ale Lui, zice, s-au învechit toate şi s-au uzat, nemaipotrivindu-se vremurilor de înaintare şi poftelor lor.
Dar din ucenicii Domnului, următorii Lui pe pământ – episcopii – oare n-a mai rămas nici unul? Ce s-au făcut? Unde sunt? Nu cumva cu toţii se îndeletnicesc cu schimbările şi punerile la cale ale cecurilor americane şi englezeşti, agonisite din vizitele cele de prin străinătate? Presa ne-a pus la îndemână multe date despre aceste secrete!
Dar tagma monahicească – cea care după Sfântul Isaac Sirul este gloria Bisericii lui Iisus Hristos – de ce nu-şi face arătarea la luptă? Sărmanii!!! Pe cea mai mare parte i-a împietrit grozăvia momentului şi dorm ca în oarecare Ghetsimani. Alţii, apăsaţi de recunoaşterea slăbiciunii lor în aşa împrejurări, se tânguiesc, plâng între ei şi se revoltă, încearcă a lovi cu sabia, dar lipsiţi de cunoştinţele de a mânui armele, de-abia reuşesc să taie urechea lui Malhus, şi la urma sfârşitului fug aproape cu toţii şi se ascund de frică acolo, unde nu este frică.
Grozăvia apostaziei ierarhilor bisericeşti
Şi acestea toate sunt cea de pe urmă nenorocire, pentru că cei ce reprezintă pre Domnul pe pământ, nu numai că sunt de sine chemaţi, alegându-se de la cluburile politice, dar mai şi dorm somn adânc de moarte, lăsând via Lui neîngrijită şi gardurile ei căzute. Iar ei ca nişte râmători sălbatici (imoralitatea lor) strică, surpă şi caută a dezrădăcina din adânc viţele ei (ale Ortodoxiei). Pentru care pricină cu totul avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur a-i înfiera pe năimiţii şi politicienii aceştia arhierei, numindu-i: vrăjmaşii lui Hristos, lupi, sugrumători, necredincioşi, nedrepţi, imorali, pânditori, făţarnici, hulitori, tâlhari, răpitori, prooroci mincinoşi, dascăli vicleni, povăţuitori orbi, înşelători, antihrişti, sminteală, fii ai celui viclean, zâzanie, ateişti, luptători de Duh, ca cei ce au hulit pe Sfântul Duh Dumnezeu…” Şi de aceea, în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte şi Dascăl, zise acel înfricoşat cuvânt: „Mulţi dintre arhierei şi din cei sfinţiţi nu se vor mântui, ci se vor munci cea mai mare parte dintre aceştia” (Cuv. 3 la Fapt. Apost.)
Semnalul de alarmă
Deci, a sosit ceasul ca nu numai să ne trezim din letargia nesimţirii, spre a ne lumina Hristos (Efes. 5, 14), dar, ajutaţi de El, Domnul Puterilor, pe râmătorii aceia sălbatici şi fii ai diavolului (de nu vor înceta din povârnişul cel pierzător de suflete) să-i izgonim afară din bisericile cele zidite cu sudorile părinţilor şi strămoşilor noştri, trimiţându-i la întunericul cel apusenesc, pe care de bună voie şi l-au ales, spre a sărbători acolo împreună cu păgânii papistaşi, şi apoi cu îndrăzneală şi fără de frică să mărturisim de faţă că Una este Biserica Domnului, Sfântă, Cinstită şi fără prihană, ca o Mireasă împodobită cu toate învăţăturile, aşezămintele şi părinteştile ei predanii (între care se numără şi calendarul bisericesc de stil vechi). Şi dacă ni s-ar întâmpla să şi suferim împotrivire, să ieşim la luptă cu pieptul deschis, mai ales că armele noastre sunt poruncile Domnului nostru Iisus Hristos Carele după încredinţarea Sa cea nemincinoasă, petrece cu noi până la sfârşitul veacului, şi, ca atare, în mâinile Lui stau sorţii izbânzii noastre atunci când ne luptam pentru Biserică şi Adevărurile sale, adevăruri propovăduite de către dumnezeieştii noştri Părinţi la sfintele Soboare Ecumenice şi cele locale, şi pe care Sfinte Aşezământuri noii calendarişti şi reformişti arhierei de astăzi le prihănesc, ca şi cum ar fi greşite şi nu se potrivesc cu socotelile păgânilor şi ateiştilor astronomi de acum. Cu care chip, prin această prihănire, noii calendarişti, de-a dreptul hulesc pe Sfântul Duh Dumnezeu, Cel ce i-a insuflat pe sfinţi la sfintele Soboare, şi împotriva căror hulitori împreună cu alte anateme şi blestemuri sinodiceşti, cu care s-au încătuşat ticăloşii, le stă asupră-le şi:
Anatema
Adunării celor patru Patriarhi cu întreg Soborul lor de sfinţiţi arhierei, în Constantinopol, la anul mântuirii 1848, care sună aşa:
„Respingem toate noile reforme, ca cele ce sunt şoptiri ale diavolului, fiindcă cel ce primeşte aceste reforme în Biserică înfruntă, ca şi cum ar fi cu lipsă, propovăduirea dreptei credinţe. Care, însă, desăvârşită fiind şi pecetluită, nu primeşte nici scădere, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare. Şi cel ce va îndrăzni sau să lucreze, sau să sfătuiască, sau să şi cugete unele ca acestea, de îndată singur s-a lepădat de credinţa cea întru Hristos şi de îndată însuşi de bună voie s-a cufundat întru veşnica anatemă, pentru hulirea cea împotriva Sfântului Duh, de parcă Sfântul Duh nu cu îndestulare ar fi grăit în Sfintele Scripturi şi la Ecumenicele Soboare. Deci toţi acei ce primesc reforme sau schimbări, ori eresuri, sau dezbinări, de îndată şi de bună voie s-au îmbrăcat cu blestemul ca cu o haină (Ps. 108, 17) şi, ori papi de-ar fi ei, ori patriarhi, ori mireni, ori măcar îngeri din cer, anatema fie!”
Nelegiuita înarmare a unor creştini împotriva Sfântului Duh
Şi dacă după toate acestea, şi după câte încă s-au mai publicat până acum în privinţa acestei nenorocite şi vătămătoare de suflet noi chestiuni calendaristice, prin care publicaţii s-a adeverit că introducerea papistăşescului şi ateisticului calendar gregorian în Sfânta Biserică Ortodoxă nu numai că este anticanonică şi antiortodoxă, ca ceea ce surpă principala dogmă a unităţii Bisericii, dar au vârât vrajba şi dihonia între cei de un neam credincioşi fii al ei. Iar dacă noii reformişti nu vor căuta să readucă pacea în sânul Bisericii celei înviforate de ei, atunci ascultaţi, o! voi, râvnitorilor şi adevăraţilor ortodocşi ce vă porunceşte Sfântul Ioan Gură de Aur – Dascălul a toată lumea şi Mărturisitorul Adevărului, zicându-vă:
„… Dacă vei vedea pe cineva în public, sau orişiunde hulind pre Dumnezeu şi pre cele Dumnezeieşti, apropie-te de el şi-l ceartă, şi dacă e nevoie, pălmuieşte-l, numai nu-l lăsa neînţelepţit; loveşte-l în faţa lui să se sfinţească mâna ta; şi dacă cineva te-ar chema şi te-ar duce la judecată, când judecătorul va cere să dai răspuns de fapta ta, grăieşte-i lui cu îndrăzneală cum că pre Împăratul îngerilor a hulit. Deoarece dacă cei care hulesc pre împăratul cel pământesc trebuie să fie pedepsiţi, cu mult mai vârtos cei ce ocărăsc pre Cel Ceresc. De aceea tuturor trebuie să vă pese de această fărădelege, căci de faţă fiind încălcarea (hula) este slobod fiecăruia care voieşte să o pedepsească. Şi dacă va fi să mori pentru aceasta, nu sta pe gânduri ca să înţelepţeşti pre fratele tău: mucenicie este pentru tine aceasta, fiindcă pentru această faptă şi Sfântul Ioan Botezătorul mucenic s-a făcut, deşi nu i s-a poruncit adică să aducă jertfă, nici să se închine idolilor, ci pentru apărarea sfintelor Legi, care se ocărau, i s-a tăiat sfântul lui Cap. Şi tu în sfârşit luptă-te până la moarte pentru cinstea adevărului şi Domnul va lupta apărându-te.
Şi să nu-mi rosteşti mie pe lâncedul acela cuvânt: ce-mi pasă? nici o legătură nu am cu acel hulitor! Nedreaptă este această grăire diavolească şi afară de fire, căci numai cu diavolul n-avem nimic de obşte, cu oamenii însă, unii cu alţii, multe avem de obşte şi de aceea se cuvine să arătăm de obşte purtare de grijă pentru a lor mântuire…” (Din Cuv. 1 Cap 12, “Împotriva hulitorilor”).
Cele de mai sus credem că nu mai au nevoie de tâlcuire pentru cei ce vor să-şi aibă conştiinţa împăcată. Fiecare din ei pot din citirea acestora a înţelege care e datoria lor spre îndreptarea şi pedepsirea hulitorilor de Dumnezeu – noii calendarişti şi reformişti!
Nu se cuvine a ne supune răzvrătiţilor noi reformişti
Cu toate aceste date doveditoare despre bisericeasca crimă a noilor reformişti, s-au aflat totuşi oarecare întunecaţi filozofaşi, pe a căror ştiinţă Dumnezeu a înnebunit-o şi care de bunăvoie închizând ochii după adevăr, strigă sumeţi: “Supuneţi-vă mai marilor voştri, căci aşa vă porunceşte Apostolul”. Însă dumnezeiescul Gură de Aur a apucat mai înainte şi tâlcuind pre graiul acesta al Apostolului, a zis: „dacă preotul sau arhiereul are vreo dogmă răzvrătită, măcar înger de-ar fi, nu vă supuneţi lor” (Epistola a 2-a către Tim). Şi nu numai că trebuie să se lupte cineva împotriva răzvrătiţilor arhierei, pentru apărarea Credinţei şi a Sfintei Predanii, dar chiar şi împotriva imoralităţii lor, orişicine ar fi ei, după cum a săvârşit-o Cuviosul acela monah Iosif Vriennie şi mulţi alţii, pe care Istoria bisericească cu multă slavă i-a înscris în paginile ei, pentru înfocata lor râvnă de a curaţi Casa Domnului de spurcăciune. Şi dimpotrivă, pentru cei nepăsători şi care se joacă cu mântuirea lor, Sfântul Isaac Sirul, în Cuv. 45, a aşternut acea înfricoşată hotărâre, zicând: „Nu se cuvine nouă să ne prefacem, nici faţă de noi înşine, nici faţă de alţii, nici de frică a părăsi blagorodnica şi cinstita luptă de care atârnă viaţa sufletului şi să invocăm ba una, ba alta, înălţând lenea la treapta de dogmă, adică: a ne ruga ca să nu intrăm în ispită, că pentru unii ca aceştia s-a zis cum că, deşi îndeplinesc porunca, în poruncă întru ascuns păcătuiesc. Deci, de s-ar întâmpla omului şi ar veni asupra lui ispită (ca acum chestia calendarului) şi silit ar fi ca să calce vreuna din poruncile Bisericii, adică: sau să părăsească întreaga înţelepciune, sau vieţuirea cea monahicească, sau a se lepăda de credinţă, sau a nu se lupta pentru Hristos, sau a strica vreuna din porunci, acesta de se va teme şi nu va sta împotriva ispitei să ştie că va cădea din adevărul credinţei lui Hristos.” O! nenorocire, ticăloşii! şi aceasta o vor pătimi toţi aceia lâncezi şi nepăsători, “slobozindu-i pre dânşii Dumnezeu dupre dorinţele inimilor lor şi merge-vor întru meşteşugurile lor” (Ps. 80, 12) fiindcă au avut ochi de văzut şi n-au voit să vadă, şi urechi de auzit şi n-au voit să audă, de aceea făţărnicia lor i-a povăţuit la această îndărătnicie.
Ştim că acest exemplu de părăsire nu va cuprinde pe întreaga mulţime a ortodocşilor, pentru că Biserica Ortodoxă are făgăduinţe de statornicie şi fiinţă din partea Întemeietorului Ei, Hristos, Carele o va păstra până la sfârşitul veacului; dar, o! câţi din fiii ei nesupuşi voii lui Dumnezeu sunt iarăşi lăsaţi în dorinţele şi ideile lor cele rătăcite! Aceasta trebuie să înfricoşeze chiar şi pe cei drepţi, toţi trebuie să ne temem, ca nu cumva rămânând în inimă vreo rădăcină de amărăciune, să pierdem harul şi să atragem din partea lui Dumnezeu veşnica pedeapsă.
Ultima luare-aminte
Însemnaţi şi că această nenorocită şi nouă chestiune calendaristică, noii reformişti o au târât şi mai departe, căci nu numai că s-au învoit poruncii Ligei Naţiunilor de a introduce un alt nou calendar – evreiesc – de 13 luni, dar în şedinţele lor sinodale din primăvara anului curent au hotărât – după gustul ereticilor englezi – ca Sfintele Paşti să nu se mai schimbe după hotărârea Sfintelor Soboare, ci aşa, după pofta lor cea negustorească şi satanicească. Şi oare trebuie să ne supunem anatematisiţilor acestora, când Sfânta Biserică pentru această îndrăzneaţă apostazie (a schimbării Paştelui) streini de ea i-au judecat şi pre ei şi pre cei ce se vor împărtăşi cu ei? (Canonul I din Antiohia) şi nu numai atât, dar şi după moarte s-a hotărât de Sfintele Soboare a se da anatemii toţi, fără deosebire de-ar fi sfinţiţi ori mireni, cei ce ori în credinţă ori în canoane ar păcătui (Sinod V).
Deci, cunoscătorul inimilor, Domnul nostru Iisus Hristos, cunoscând răceala şi nepăsarea unora către cele Dumnezeieşti, care pun ca şi cum pricină pe iconomie, a hotărât în Evanghelie, zicând: “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Mat. 10, 34), pre care tâlcuind-o dumnezeiescul Teofilact, zice: „Nu pretutindeni este bună unirea, ci uneori şi despărţirea este bună. Deci sabie este cuvântul Credinţei, carele ne taie pre noi de la dragostea prietenilor şi a rudeniilor, când ne împiedică (pre noi) de la blagocestie”.
Drept aceea, ia să nu mai stăm la îndoială de a ne sfinţi mâinile, după porunca Sfântului Ioan Gură de Aur, întru a readuce pe hulitorii reformişti în staulul Ortodoxiei. Iar dacă aceasta nu vom reuşi-o, atunci să urmăm exemplul Domnului, Carele cu biciul de ştreang a izgonit pe defăimătorii Casei Lui. Şi aceasta ca nu cumva şi noi împreună cu reformiştii învoindu-ne, să moştenim pe veşnica ANATEMA. De care anatemă, temându-se cuvioasa aceea adunare a monahilor din sfânta Mănăstire Neamţu, după cum stă publicat în “Glasul Monahilor” din 19 august papistăşesc, spre marea noastră mângâiere sufletească, vedem cum că se pregătesc de luptă, precum se şi cuvenea, împotriva noilor reformişti bisericeşti. Ajută-le lor, Doamne al Puterilor, ca astfel să poată dovedi cu fapta şi acum, că monahii sunt gloria lui Hristos prin Iisus Hristos. Amin! Amin! Amin!
Al tuturor ortodocşilor binevoitor:
Schimonah ARSENIE COTEA
Sfântul Munte Athos, Schitul Sf. Ierarh Vasile cel Mare
Anul mântuirii 1928, aug. 15