Pe timpul împărăţiei lui Diocleţian păgânul (284-305), stăpânea la Calcedon Prisc Antipatul, cel întărit de dânsul. Acesta, vrând să facă praznic zeului ce se numea Aris, a cărui capişte şi chiar idol erau în Calcedon, a trimis invitaţiile sale prin cetăţi şi prin satele cele dimprejur, iscălite cu numele împărătesc, poruncind tuturor ca să se adune în Calcedon la praznic şi să aducă fiecare, după puterea sa, jertfă lui Marte. Şi îngrozea, în scrisorile sale, cu mari prigoniri pe aceia care n-ar asculta porunca şi nu s-ar afla la acel praznic a cărui zi o hotărâse, după opt zile. Iar când a sosit ziua cea arătată a praznicului celui păgânesc, s-a adunat mulţime multă de popor, cu dobitoacele ce le aduseseră ca jertfă şi se făcea praznicul cu dănţuire, junghiind oi şi boi şi închinându-se idolului neînsufleţit, dar mai ales diavolului celui ce locuia într-însul.
Atunci creştinii cei ce locuiau acolo, scârbindu-se de acea prăznuire urâtă de Dumnezeu şi temându-se de groaznica înfricoşare a Antipatului, se ascunseră pe unde puteau şi adunându-se în locuri tăinuite făceau slujbele adevăratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos.
Deci, a fost cercetare cu poruncă dată de prigonitor, să se dovedească dacă se mai află cineva potrivnic poruncii lui, dacă mai este cineva care să nu se închine zeului Marte. Şi s-au găsit creştini potrivnici dorinţei prigonitorului care, neascultând porunca lui, nu dădură diavolului cinstea aceea care se cuvine unuia adevăratului Dumnezeu.
Deci, mâniindu-se prigonitorul că nu-l ascultă creştinii, a poruncit să-i caute şi să-i aducă la chinuire. Creştinii, patruzeci şi nouă, se ascunseseră la un loc tăinuit, făcând rugăciuni; între dânşii era o fecioară foarte frumoasă, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredincioşilor părinţi Filotron Sigeliticul şi Teodorosia. Şi pri-gonitorul a fost înştiinţat despre creştinii cei ascunşi, pe care a poruncit să-i prindă pe toţi şi să-i aducă înaintea judecăţii sale. Deci, îndată, după porunca prigonitorului, slujitorii cei sălbatici, întocmai ca fiarele gata a vâna prada, pornindu-se spre turma cea cuvântătoare adunată pentru Hristos, înconjurară cu arme casa ace-ea, în care credincioşii slujeau lui Dumnezeu într-ascuns şi spărgând uşile, cu nemilostivire, pe fiecare, câte unul, îl trăgea afară ca nici unul dintr-înşii să nu scape. Şi prinzându-i pe toţi îi duseră la Antipatul cu necinste şi cu batjocură. Deci, fiind duşi ca oile la junghiere, au stat înaintea mândrului prigonitor smeriţii robi ai lui Hristos, gata fiind să îndure până la sânge pentru slava Domnului lor. Văzându-i, mândrul stăpânitor le-a zis: „Oare voi sânteţi potrivnici poruncii împărăteşti şi poruncii noastre, cei ce defăimaţi jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii împăratului şi poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune de nu va fi potrivnică Dumnezeului Ceresc, iar de este potrivnică lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar şi a ne împotrivi. De ne-aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care sântem datori a ne supune stăpânirilor, apoi am fi dat cele ce sânt ale Cesarului, Cesa-rului. însă de vreme ce porunca ta este potrivnică şi urâtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunciţi să cinstim pe făptură mai mult ca pe Făcătorul, să ne închinăm şi să ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu celui de sus, această poruncă a voastră niciodată nu o vom asculta, pentru că sântem închinători adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.
Atunci, prigonitorul deschizându-şi gura sa mincinoasă şi ascuţindu-şi ca briciul limba sa înşelătoare, a întins vorba sa cea împletită cu meşteşug prin îmbunări şi prin făgăduinţe de daruri şi de cinste, trăgându-i pe aceştia de la calea cea dreaptă pe care Hristos i-a câştigat cu cinstitul şi scumpul Său sânge la închinarea sa pierzătoare de idoli. Apoi îi îngrozea pe dânşii cu chinuri amare, de n-ar vrea să facă aceasta la care îi sfătuia şi le poruncea. Iar sfinţii au răspuns: „Darurile şi cinstirile tale, Antipate, pe care ni le făgă-duieşti nouă, de mult le-am lepădat de la noi, le-am urât şi le-am socotit ca pe nişte gunoaie pentru Hristos, că avem bunătăţile cele cereşti mai mari şi mai bune decât toate bunătăţile cele pământeşti. Bunătăţile pământeşti sânt vremelnice şi nestatornice, iar cele cereşti veşnice şi neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne îngrozeşti pe noi, nu numai nu ne temem, ci şi dorim prea mult să le suferim, ca să se arate în noi puterea şi tăria Dumne-zeului nostru de care aţi putea să vă miraţi şi să vă ruşinaţi, cunos-când neputinţa zeilor voştri celor de Dumnezeu urâţi. însă ce nevoie îţi este ţie să-ţi lungeşti vorba şi să-ţi lăţeşti cuvântul! începe lucrul tău pe care îl gândeşti şi vei vedea că mai mare va fi în noi osârdia spre răbdare, decât în tine spre chinuire”. Atunci prigonitorul a început a-i schingiui pe dânşii cu legături şi cu bătăi. Şi îi chinuiră pe sfinţi nouăsprezece zile în multe feluri, în toate zilele bătăi pes-te bătăi luând, foamea şi setea răbdând. Şi având cu dânşii pe Sfânta fecioară Eufimia, tânără şi frumoasă, grăiau către dânsa încurajând-o: „Nevoieşte-te, fecioară, pentru Mirele Ceresc, nevoieşte-te, ca să-L întâmpini cu fecioarele cele înţelepte, ca să te iubească pe tine ca pe o mireasă a Sa, şi în cămara Sa să te ducă pe tine”.
După aceasta trecând douăzeci de zile îi puseră la judecată unde-i întreba pe dânşii Antipatul: „Poate că după ce v-aţi pedepsit, veţi vrea să fiţi ascultători poruncii noastre?” Atunci sfinţii muce-nici împreună cu Sfânta Eufimia, răspunzând, au zis: „Să nu te nă-dăjduieşti, Antipate, că ne vei abate pe noi din calea cea dreaptă; că mai degrab vei răsturna munţii la pământ şi vei mişca stelele de pe cer, decât vei putea să abaţi inimile noastre de la adevăratul Dumnezeu”.
După aceste cuvinte, înrăindu-se prigonitorul, a poruncit ca să îi bată cât se poate de mult peste feţele lor. Apoi văzând că nimic nu poate să izbândească, s-a sfătuit să-i trimită pe dânşii la îm-păratul; şi mai înainte de a-i trimite, a poruncit să-i închidă în tem-niţă. Ducându-se ei spre temniţă, a văzut Antipatul pe Sfânta Eufimia, fecioară tânără şi frumoasă, care în mijlocul cetei aceleia a sfinţilor mucenici strălucea ca luna între stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a răpit-o. Iar ea, ridicându-şi ochii şi mâinile spre Cer, a strigat: „Nu mă lăsa pe mine, prea iubite Mirele meu, Iisuse Hristoase, că spre Tine nădăjduiesc, să nu dai fiarelor sufletul cel ce Te iubeşte pe Tine şi mărturiseşte numele Tău cel sfânt. Să nu mă laşi ca să se bucure vrăjmaşul meu de mine. întă-reşte-mă pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca să nu mă biruiască pe mine fărădelegea”. Iar prigonitorul, vrând să o momească pe ea spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de înşelăciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe şi cu felurite făgăduinţe vâna inima ei cea feciorească. Cu toate acestea ea grăia bărbăteşte: „Să nu gândeşti, o, chinuitorule, că slăbiciunea mea cu înlesnire vei putea să o pleci la a ta fărădelege şi necurăţie cu amăgirile tale meşteşugite, că deşi sânt cu firea de partea femeiască, neputincioasă cu trupul şi tânără de ani, totuşi să ştii că inima mea este mai bărbată decât a ta, mai tare este puterea mea cea în sfântă credinţă decât vitejiile voastre, şi mai mare înţelegere am cu darul Hristosu-lui meu decât toţi ritorii voştri păgâni, cu care vi se pare că sânteţi înţelepţi! Iar voi, mai fără de minte sânteţi decât toţi proştii nevrând să cunoaşteţi pe Dumnezeul Cel adevărat, că pe diavolul în loc de Dumnezeu îl aveţi. Deci nu mă vei amăgi pe mine prin cuvintele tale cele cu meşteşug, precum oarecând şarpele pe strămoaşa noastră Eva; nu-mi vei îndulci mie lumea aceasta amară, cu desfă-tările ei pe care pe toate le socotesc ca pe nişte pelin pentru Iisus al meu Cel prea Dulce. Şi nu vei birui puterea ceea ce întru nepu-tinţă se desăvârşeşte cu toate războaiele tale, că nădăjduiesc spre Hristos al meu, că nu mă va lăsa pe mine, nici nu va lua de la mi-ne mâna cea tare a ajutorului Său până ce capul şarpelui cel înălţat se va călca de picioare femeieşti”.
Atunci, prigonitorul, văzându-se înfruntat, s-a mâniat foarte şi schimbând în mânia cea urâtă dragostea sa care o arăta către dânsa, a poruncit să gătească roata cea pentru tortură, care avea într-însa mulţime de cuţite ascuţite, gătite spre acel lucru, ca toată carnea ei de pe oase să o taie şi să o zdrobească. La acea roată pe sfânta fecioară, care cu semnul Crucii s-a îngrădit, legând-o, când începură slujitorii a întoarce roata, trupul ei se zdrobea şi încheieturile ei se desfăceau. Iar ea făcea rugăciune cu tărie către Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vieţii mele, Cel ce dai mântuire celor ce nădăjduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu ca să se ştie de toţi că Tu eşti Dumnezeu însuţi şi adevărată nădejdea celor ce Te aşteaptă pe Tine şi că nu vor veni rele, nici se va apropia bătaie de trupurile celor ce şi-au pus scăparea lor spre Tine, Cel prea înalt”. Aşa rugându-se ea, îndată a stat roata şi slujitorii, ostenind, au căzut, pentru că îngerul lui Dumnezeu, venind, i-a întrerupt învârtirea şi pe sfânta fecioara de pe roată pogorând-o, a tămăduit-o de răni şi cu totul sănătoasă a făcut-o. Iar ea întreagă pogorându-se, cu bucurie cânta mulţumind lui Dumnezeu, şi proslăvind tăria Lui cea atotputernică.
Aceasta văzând-o prigonitorul şi toţi cei ce erau acolo, au rămas în nepricepere, şi se mirau foarte mult de minune. însă unde răutatea a orbit ochii minţii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atât de mare, pentru că n-a putut să cunoască mâna cea tare a ade-văratului Dumnezeu. Văzând n-au văzut, şi auzind n-au înţeles, că s-a împietrit inima lor şi semnul cel de minune l-au socotit vrăji-torie. După aceasta a poruncit prigonitorul să se ardă cuptorul foar-te tare, ca după aceea să arunce pe sfânta în foc.
Deci, înroşit fiind cuptorul şi arzând încă foc mare, sfânta muceniţă s-a îmbrăcat în zaua celor trei tineri, adică în rugăciune şi împotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari către Dumnezeu şi, ridicându-şi ochii către cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce întru cei de sus petreci şi spre cei smeriţi priveşti, Cela ce în Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai păzit întregi şi nevătămaţi de foc prin îngerul cel sfânt, şi rouă de sus le-ai trimis lor, Tu să-mi fii ajutor şi mie, roabei Tale, care mă nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Aşa a zis şi cu semnul crucii, ca cu o altă armă înarmându-se, sta gata să intre în foc şi aştepta până ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostaşi, Victor şi Sostene, cărora le era poruncit să arunce pe muce-niţa în foc, văzură o vedenie minunată în foc lucrându-se; văzură pe îngerii lui Dumnezeu risipind focul în cuptor şi îngrozindu-i pe dânşii, ca să nu îndrăznească a se atinge de mireasa lui Hristos. Această minune văzând-o ziseră către prigonitor: „Nu putem noi, Antipate, să ne atingem cu mâinile noastre cele spurcate de această cinstită fecioară şi s-o aruncăm pe ea în foc, măcar că ne vei tăia şi capetele noastre. Pentru că vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tăi nu o văd. Şi mai de folos ne este nouă să suferim mânia ta, decât a feţelor celor purtătoare de lumină, care ne îngro-zesc pe noi din văpaia focului”. Acestea auzindu-le prigonitorul, s-a mâniat asupra lor şi părându-i-se că sânt creştini şi pentru aceea nu vor să arunce în cuptor pe fecioară, i-a dat pe dânşii la închisoare. Apoi, altora doi, cărora le era numele Kesar şi Varie, le-a încredinţat ca să aducă la îndeplinire acea poruncă; şi luând pe fecioară, o aruncară în cuptor şi îndată focul cel mare din cuptor a izbucnit şi în faţa celor ce o aruncaseră s-a repezit şi în locul acela i-a prefăcut pe ei în cenuşă iar pe ceilalţi slujitori i-a alungat departe, iar sfânta, în mijlocul cuptorului, ca într-o cămară luminoasă şi ca într-o rouă de răcorire, dănţuind, cânta cântarea tinerilor din Babilon: „Binecuvântat eşti Doamne Dumnezeul părinţilor noştri şi lăudat şi prea slăvit este numele Tău în veci” (Daniel 3,26). Şi a fost o minune prea slăvită că nu s-a atins de dânsa focul, nici chiar de hainele ei, pentru că singurul nestricăcios Mirele ei, Hristos Domnul, în taină a venit în cuptor la sfânta Sa mireasă şi cu cereasca răcorire a rourat-o pe ea. Apoi, stingându-se cuptorul, a ieşit sfânta întreagă şi sănătoasă, toţi minunându-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepându-se ce să facă, a aruncat-o în temniţă pe ea, zicând: „ân această noapte voi chibzui ce să fac vrăjitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor şi pe Sostene aducându-i înaintea sa, se înrăutăţi asupra lor şi le făgădui să-i piardă pe ei de nu se vor închina zeilor. Iar ei răspunseră: „Până acum eram rătăciţi, neştiind adevărul, dar acum am cunoscut pe unul Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul. în Acesta credem şi ne închinăm, iar idolilor tăi, cărora şi noi mai înainte ne închinam, neştiind amăgirile diavoleşti, de acum nu ne vom mai închina. Iar tu fă cu noi ceea ce voieşti, în mâinile tale sânt trupurile noastre, iar sufletele noastre în sprijinul lui Dumnezeu”. Şi i-a osândit pe dânşii prigonitorul să fie sfâşiaţi de fiare.
Mergând sfinţii la locul unde aveau să fie mâncaţi de fiarele sălbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tărie ca milostiv să le fie lor şi, iertându-le păcatele rătăcirii şi ale credinţei lor celei mai dina-inte, să rânduiască sufletele lor cu cei ce au crezut într-ânsul. Şi în-dată a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemându-i pe dânşii la odihnă, pe care, auzindu-l cu bucurie, şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, şi s-au îngropat de cei credincioşi în taină.
Trecând noaptea şi fiind a doua zi, a şezut prigonitorul la judecată şi scoaseră pe Sfânta Eufimia din temniţă. Ea mergând, cânta cu veselie:
„Ţie voi cânta, Doamne, cântare nouă, pe tine, Doamne, te voi preaslăvi, tăria mea!; cânta-voi ţie între neamuri şi numele tău voi preaslăvi, că Tu eşti unul adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de tine” (Psalm 107,3).
Aşa cântând, a mers la judecată. Şi fiind mult întrebată, cercetată şi silită la jertfire, a văzut prigo-nitorul inima ei neînduplecată şi a poruncit ca spânzurând-o, să-i strujească trupul cu fiare ascuţite. Dar şi după această pătimire s-a aflat întreagă cu puterea lui Dumnezeu. Apoi săpând o groapă adâncă şi umplând-o cu apă a adunat acolo mulţime de număr de balauri, vipere şi jigănii otrăvitoare din mare şi tot neamul de târâtoare care se mişcă pe pământ şi se află în ape; cu de acelea umplând groapa, a poruncit ca să arunce într-însa pe Sfânta Eufimia. Iar ea, însemnându-se pe sine cu semnul Crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu în pântecele fiarei celei din apă ai păzit nevătămat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit; Tu dar şi pe mine mă păzeşte cu mâna Ta cea tare, ca să se proslă-vească şi în mine numele Tău cel sfânt”. Şi a sărit în groapă; iar balaurii şi jivinele, plecându-se la dânsa, nu o vătămară, ci se vedea că se îngrijesc de sănătatea ei, că o purtau pe ea pe spatele lor, nelăsând-o să se afunde în adâncul gropii celei pline de apă. Şi a ieşit sfânta din groapa aceea fără de nici o vătămare, cu darul lui Hristos. Şi nu se mai pricepea prigonitorul ce să-i mai facă. Apoi, vrând ca desăvârşit să o piardă şi gândind că farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele arătate le biruiesc, iar nu şi pe meşteşugurile cele tăinuite, a poruncit să sape altă groapă tăinuită şi s-o umple cu suliţi ascuţite, săbii şi cuţite, înfigând acele arme în fundul gropii cu ascuţişul în sus, iar deasupra acoperindu-le puţin cu paie şi cu pământ, a poruncit ca să meargă muceniţa peste groapa cea acoperită ca, neştiind nimic, să cadă acolo peste armele cele ascuţite şi, rănindu-se, să moară. Şi a trecut sfânta pe deasupra gropii ca o pasăre peste cursă zburând, iar alţi păgâni neştiind groa-pa aceea, au căzut într-însa şi au pierit. Văzând prigonitorul acest lucru, s-a ruşinat foarte mult şi s-a împlinit acolo scriptura aceea: „Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a fă-cut-o” (Psalm 7,15).
Iar sfânta lăuda pe Dumnezeu şi cânta: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Că pe cea rănită, roaba Ta, de răni nevătămată o ai păzit, din foc o ai mântuit, de fiare, de apă şi de roată o ai apărat şi din groapă o ai scos; iar acum, Doamne, izbăveşte sufletul meu din mâinile vrăjmaşului celui din început. Păcatele tinereţelor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, ci cu picăturile sângelui tău Cel vărsat pentru mine cură-ţeşte spurcăciunea trupului şi a sufletului meu. Că Tu eşti curăţirea, sfinţirea şi luminarea robilor Tăi”.
Iar Antipatul, încă a încercat ca, cu cuvinte bune, să o amă-gească pe ea: „Să nu-ţi necinsteşti, zicea, neamul tău, să nu-ţi pierzi floarea tinereţelor tale şi să nu te lipseşti de viaţa ta! întoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte şi vei fi de noi toţi cinstită şi lăudată şi cu multă slavă şi bogăţie îndestulată”. Şi alte multe cuvinte înşelătoare, când le zicea sfintei, ea a râs de dânsul şi l-a ru-şinat pe el ca pe un nebun. Atunci, iar a început a o munci pe ea şi bătând-o mult cu toiege, a poruncit ca să o fierăstruiască cu un fierăstrău ascuţit. Dar nu putea fierăstrăul să-i vatăme sfântul ei trup. Apoi, pe o tigaie înfocată să o ardă, dar şi tigaia s-a răcit, pentru că îngerii erau cu mireasa lui Hristos păzind-o pe ea de toa-te chinurile. La sfârşit, a dat-o spre mâncare fiarelor. Iar ducându-se sfânta la privelişte, unde era să fie mâncată de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca să-i dea ei sfârşitul muceniciei, să primească sufletul ei în mâinile sale, să-i poruncească ei ca din mult pătimitorul trup să treacă la marginea cea dorită şi zicea: „Doamne al tuturor pu-terilor, Tu ai arătat întru mine puterea Ta cea nebiruită şi dreapta cea nedovedită; ai vădit drăceasca slăbiciune şi nebunia prigo-nitorului, iar pe mine mai presus decât toate muncile m-ai păstrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea şi vărsarea sângelui mucenicilor celor ce au fost mai înainte, aşa primeşte şi jertfa mea, ce cu suflet umilit şi cu inimă smerită se aduce ţie şi, în locaşurile sfinţilor, în ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneşte-l, că bine eşti cuvântat în veci”. Aşa rugându-se sfânta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii şi urşii, care, apropiindu-se, îi lingeau picioa-rele. O ursoaică i-a făcut ei în picior puţină rană şi a curs sânge, după care a venit un glas din cer chemând-o pe ea la cele de sus şi îndată şi-a dat duhul său Domnului, pentru care a pătimit cu osâr-die. Şi s-a cutremurat pământul şi se clătina cetatea, se sfărâmau zidurile, cădeau casele şi s-a făcut frică mare. Fugind toţi de la priveliştea aceea de frică, a rămas sfântul ei trup zăcând mort! Şi în acea vreme, venind părinţii ei, au luat pe fiica lor cea sfântă şi au îngropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie depărtare, mulţumind lui Dumnezeu şi veselindu-se că s-au învrednicit a fi părinţii unei aşa fiice, care prin sângele său s-a făcut mireasa cerescului Mire Hristos şi a împăratului a toate, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, Culegere de la Sf. Simeon Metafrast
