Restaurarea MONARHIEI, solicitată de către organizațiile monarhiste

„Convenţia Naţională pentru Monarhie Constituţională, organizaţie care susţine restaurarea Monarhiei Constituţionale, adresează Principesei Margareta, precum şi tuturor românilor fideli crezului „Totul pentru Ţară şi Rege”, o scrisoare deschisă.

Organizaţiile monarhiste anunţă că vor înainta o acţiune judiciară pentru constatarea nulităţii absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ şi pentru restaurarea statului român modern.

Principesei Margareta i se cere public să-i redea prinţului Nicolae titlul de Alteţă Regală şi Principe al României, repunându-l în linia de succesiune dinastică. Totodată, Principesa Margareta e chemată să dea public răspunsul celor care susţin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei”.

Partea asta de final, constituind o problemă de familie, ne interesează, acum, mai puţin.

Foarte interesantă este, însă, prima parte, aceea cu „o acţiune judiciară pentru constatarea nulităţii absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ şi pentru restaurarea statului român modern”.

Dacă politicienii, media şi instituţiile abilitate să rezolve astfel de probleme – guvern, parlament, justiţie – ar fi interesate, măcar pe sfert, faţă de cât sunt de implicate în rezolvarea episodului 2009, cu toţii am fi, poate, mult câştigaţi, măcar în ceea ce priveşte cultura noastră generală.

Între altele, CNMC spune în scrisoarea deschisă: „Convenţia Naţională pentru Monarhie Constituţională se adresează atât tuturor instituţiilor statului, cât şi întregii societăţi româneşti şi are, în însuşi statutul său, acţiunea militantă, în limitele legii, în vederea restaurării Monarhiei, ca unic mod de a reinstaura legalitatea constituţională, abolită prin forţă în 1947, când s-a realizat instaurarea ilegală a Republicii. Monarhia nu a fost niciodată ”abolită” în România prin voinţa liber exprimată a poporului. În schimb, singurul mod în care această voinţă s-a exprimat a fost Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, iar singura cale de a condamna şi a şterge definitiv ororile comunismului instalat la 6 martie 1945 şi ale regimului republican, impus cu forţa de un regim de ocupaţie sovieto-comunist la 30 decembrie 1947, este reinstaurarea Monarhiei, ca demers final şi legitim al actului eroic al Revoluţiei Române”.

Pentru cei care nu ştiu, nu-i interesează sau li s-a ascuns acest moment al istoriei României, generator al unor consecinţe imediate, devastatoare, voi reda mai jos, succint, câteva referiri la acest episod, promiţând să revin pe larg.

Şah şi mat

Data alegerilor de după Război a fost stabilită în noiembrie 1946. Regele şi partidele de opoziţie au cerut Londrei şi Washington-ului să trimită o comisie de supraveghere a alegerilor, iar, în prealabil, note ferme de avertizare prin care să ameninţe că nu vor recunoaşte un guvern ajuns la putere în urma unor alegeri fraudate. Răspunsul a fost nefavorabil, vizavi de ambele cereri, iar presa occidentală s-a dovedit prea puţin interesată de scrutinul din România.

Alegerile s-au desfăşurat pe 19 noiembrie, opoziţia câştigându-le detaşat, la victorie contribuind toate clasele politice, inclusiv corpul ofiţeresc şi marea masă a muncitorilor, inclusiv ceferiştii.

Potrivit lui Ivor Porter, în „Mihai I de România. Regele şi ţara”, comuniştii de la Bucureşti au cerut permisiunea Moscovei, prin oamenii de legătură – Bodnăraş, Pauker şi Luca -, să intervină în scrutin, ceea ce s-a şi întâmplat. După trei zile de „numărătoare” a voturilor a fost anunţată „victoria răsunătoare” a alianţei de guvernământ, (de stânga, adică de Blocul Partidelor Democrate, format din PCR şi aliaţi).

Miniştrii guvernului Groza, în funcţie la acel moment, deşi susţinători ai puterii de ocupaţie, şi-au manifestat, din plin, stupefacţia. Nu şi Groza, care, lipsit de scrupule, a remaniat executivul, păstrându-şi funcţia.

Londra şi Washington au decis să nu protesteze. Occidentul tăcea o dată în plus.

Şantaj comunist

Pe 29 decembrie 1947, Comitetul Central al PCR a pus la punct planul de abdicare, hotărâtă pentru a doua zi. Regele a fost chemat de la Sinaia, Groza pretextând că are de discutat cu el „probleme de familie”.

Presupunând că e vorba de apropiata sa nuntă, a acceptat să meargă la Bucureşti, astfel încât, la 30 decembrie 1947, regele şi regina-mamă s-au întâlnit la Palat cu Petru Groza, care a venit însoţit de secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu Dej.

Încă din startul discuţiei, premierul a spus: „Ei, bine, majestate, a venit timpul să stabilim un divorţ amiabil”. A mai adăugat că situaţia politică e foarte gravă, iar Marile Puteri se aşteptau ca monarhia să dispară, întrucât încetinea procesul de democratizare şi modernizare a României.

Potrivit lui Mircea Ciobanu, în „Convorbiri cu Mihai I al României”, în acea discuţie i s-a sugerat suveranului că, oricât de înţelegător ar fi guvernul sau partidul comunist, Moscova nu are timp să aştepte. Iar dacă semnarea decretului de abdicare întocmit de guvern, la cererea Kremlinului, nu va fi foarte repede semnat, „guvernul va fi nevoit, pentru a contracara orice formă de opoziţie, să execute peste o mie de studenţi dintre cei arestaţi în ultimul an”.

Şantajat, regele a semnat decretul, nu înainte de a-i spune lui Groza – după cum precizează Arthur Gould Lee, în „Crown against sickle – The story of King Michael of Rumania”: „Ultimul lucru pe care l-aş dori este ca oamenii să sufere din cauza mea. Au fost destule măceluri în această ţară. Nu am altă soluţie decât să mă supun ameninţării dumitale cu violenţa”.

În aceste condiţii, Gheorghiu Dej l-a sfătuit să nu ia legătura cu nimeni. „Nici cu britanicii, nici cu americanii. (…) Altfel veţi prilejui multe necazuri”.